Populisme vechi și noi

Utilizarea politică a termenului de „populism” o întâlnim pentru prima dată în Statele Unite ale Americii. Cu mai bine de un secol în urmă, fermierii din statele vestice şi sudice s-au văzut confruntaţi cu creşterea dobânzilor impuse de bănci şi a tarifelor la transportul cerealelor pe calea ferată. Pentru a protesta împotriva acestor constrângeri financiare impuse de grupuri economice monopoliste, fermierii s-au organizat în asociaţii tot mai vocale, intitulându-se „populişti”. Aceștia au înfiinţat în 1890 The People’s Party, formaţiune politică cu un discurs îndreptat împotriva elitelor politice și economice. Populiștii propuneau o guvernare exercitată de către „oamenii simpli”, din popor, pentru popor, împotriva establishment-ului format din cei bogați și puternici.

În aceeaşi perioadă de timp, însă de această dată în Rusia ţaristă, apare o mişcare revoluţionară (narodnicestvo), condusă de intelectuali şi studenţi, care avea o viziune idilică privind rolul ţărănimii în construcţia unei societăţi socialiste având ca model obştile ţărăneşti din satele ruseşti. În ştiinţa politică, narodnicismul este considerat o expresie a „populismului cultural”. Printre cei mai activi populişti ruşi îi regăsim pe Alexandr Herzen, Mihail Bakunin, Nicolai Cernîşevski, Gheorghi Plehanov. Figură emblematică a populismului rus, Al. Herzen (1812-1870) era un anti-elitist convins, susţinând totodată necesitatea unui război al ţăranilor împotriva orândurii politice de atunci pe care o numea „ortodoxia democratică” a tradiţiei iacobine.

De la începuturile manifestării sale, populismul cunoaşte următoarele stadii de evoluţie: „populismul fondator” cu formele „agrariană” şi „culturală” , urmat de „populismul politic” sau „populismul deplin”. Populismul politic a făcut o carieră instituţională şi ideologică odată cu naţional-socialismul german (Hitler), fascismul italian (Mussolini) şi comunismul (de la Lenin la Gorbaciov). După cel de-Al Doilea Război Mondial, discursul populist a fost reinventat în țările din America Latină sub conducerea unor lideri ca Getúlio Vargas în Brazilia, Juan Perón în Argentina, José María Velasco Ibarra în Ecuador. Populismul latino-american face apel la susținerea maselor populare, invocă o identitate comună latino-emericană, denunță imperialismul american.

Un populist veritabil a fost Juan Perón, de două ori ales președinte al Argentinei (1946-1955; 1973-1974). Populist a fost și Jean Marie Le Pen, preşedinte al Frontului Popular din Franţa timp de patru decenii, cu un discurs xenofob, rasist, antisemit, urmat la conducerea partidului de fiica sa, Marine Le Pen. Un populist de extremă-dreaptă a fost și Jörg Haider ajuns cancelar al Austriei. În Ungaria vecină se manifestă zgomotos Viktor Orbán, odinioară un tânăr politician pro-european promițător, actualmente făcând notă discordantă în UE și NATO prin simpatiile sale putiniste, abordările suveraniste, discursul instigator la ură împotriva minorităților. În Olanda, un exponent de seamă al populismului este Geert Wilders, adept al suveranismului, practicant al discursului anti-european și xenofob. Înainte să devină prim-ministrul Italiei, Georgia Meloni avem un discurs impregnat de populism, naţionalism, xenofobie, anti-imigraţie, anti-avort, anti-LGBT, cu accente creştin-conservatoare. Acum, Meloni pare mai degrabă eurorealistă decât eurosceptică, susține demersurile NATO și ajutorul acordat Ucrainei în războiul de apărare contra Rusiei lui Putin.

Populismul se manifestă pregnant în perioadele de tranziţie de la regimurile autoritare către democrație, când frustrările și nemulțumirile oamenilor față de elitele conducătoare se amplifică. Însă, populismul se manifestă uneori cu îndârjire chiar în interiorul democraţiilor consolidate, măcinate de crize economice, cum au fost cele din perioada 2008-2012 și 2020-2023, cu partide mainstream oligarhizate, conduse de politicieni incompetenți și corupți, fără carismă, care practică un „limbaj de lemnˮ, cu politici publice care nu produc bunăstare. Într-un peisaj politic în care pesimismul este nota dominatoare, apar de niciunde liderii populişti care pretind că vorbesc în numele poporului şi acționează în virtutea interesului general.

Populismul produce derută în rândul partidelor politice vechi şi ineficiente, atacă doctrine şi programe politice perimate, destructurează câmpul politic spre a-l recompune în jurul personalităților autoritare. Politologul Philippe C. Schmitter notează că „populismul este o mişcare politică care îşi caută sprijinul dincolo sau ignorând graniţele de dispută dintre formaţiunile politice deja existente şi o face concentrându-se pe persoana unui lider care pretinde că este capabil să rezolve un pachet de probleme considerate anterior imposibil de atins sau indezirabil de abordat”. Populismul nu este o doctrină coerent articulată, ci o modalitate de exprimare publică a unor mesaje centrate în jurul ideii de popor.

Este o mare diferenţă între populismul unui sistem totalitar sau a unei democraţii care degenerează către autoritarism şi populismul unei democraţii consolidate. Populismele regimurilor totalitare sau autoritare sunt asociate cu grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cu manifestarea unor atitudini extremiste şi şovine, cu economii slab dezvoltate şi societăţi paupere. Populismele democraţiilor consolidate sunt oarecum legitime sau „inevitabile din perspectivă probabilistă, dată fiind entropia inerentă a acestor regimuri”, consideră Schmitter. Cu alte cuvinte, într-o democraţie consolidată populismele pot fi nu doar „negative”, ci şi „pozitive” în măsura în care propun soluţii politice la o situaţie de blocaj politic. Retorica populistă poate fi utilizată ca o strategie comunicaţională de a evita probleme presante ale unei societăţi aflate în criză politică, socială sau economică.

Populiştii sunt politicieni abili în arta discursului public, maximizându-şi deliberat efectul scenic pentru obţinerea suportului popular concretizat într-un procent electoral cât mai mare şi, în consecinţă, un număr cât mai mare de mandate parlamentare. Reamintesc că o serie de lideri cu discurs populist provin din industria divertismentului sau din presă: Beppe Grillo (Italia), Boris Johnson (Marea Britanie), Donald Trump (SUA). Aceștia se simt ca peștele-n apă atunci când apar pe ecranele TV sau pe rețelele de socializare. Strategia discursivă a populistului exploatează frustrările, angoasele şi aşteptările colective. Fake news-urile, dezinformarea și manipularea completează arsenalul discursului populist. De cele mai multe ori, populiștii propun soluții fără fundament economic la problemele guvernării.

În România postcomunistă au defilat o serie de partide și lideri cu discurs populist: Corneliu Vadim Tudor (PRM), Gheorghe Funar (PUNR), Dan Diaconescu (PPDD). Populismul românesc s-a reinventat cu lideri ca George Simion (AUR) și Diana Șoșoacă (SOS). Toți aceștia fac apel la popor în discurul lor cu accente suveraniste, naționaliste, xenofobe. Pandemia de COVID-19, criza economică care a urmat, războiul declanșat de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei, dezamăgirea oamenilor față de partidele aflate la guvernare au generat un context favorabil de manifestare a populismului și discursului instigator la ură în România. Populismul nu ne izbăvește de problemele, dificultățile și necazurile prin care trecem, doar ne oferă iluzii, speranțe deșarte, erodează încrederea în democrație. Populismul înseamnă frică, ură, discriminare, marginalizare, excluziune socială, o societate închisă, fără drepturi și libertăți individuale.

Notă: acest articol este o formă revizuită și adăugită a subcapitolului „Populism versus elitism” din Ciprian Iftimoaei, Sociologia elitelor. Abordări clasice și contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2023, pp. 122-125.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video