Portret fara rama (I)

Un telefon de la Nichita Danilov este o adevarata surpriza, asta cu atat mai mult cand se produce la o ora matinala si-ntr-o zi care se anunta, pentru mine, stresanta. Cu poetul de pe strada Kanta sunt, de cand ne stim, intr-o relatie amicala, de buna receptare reciproca. Am scris despre el, a scris despre mine, dar intalnirile noastre, prin forta imprejurarilor, sunt (din ce in ce) mai rare. La aparitia, in urma cu exact doi ani, a „Cronicii vechi", l-am atras in redactie, dupa mai multe preparative si tratative. A publicat de cateva ori, dupa care s-a retras, brusc, pretextand o gafa de paginatie, cand a fost postat la subsolul paginii, nu in deschidere. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama cat orgoliu poarta in el autorul Fantanilor carteziene… Regretatul Laurentiu Ulici avea o vorba: „Modestia e pentru modesti." Ceea ce nu-nseamna ca nu sunt si tipi geniali, cu modestia zugravita pe chip, precum altadata, pe Nica a lui Stefan a Petrii, rusinea. E, Nichita, un tip vizitat de modestie? E genial? Vom vedea. Deocamdata, omu’ ma-nstiinta ca i-a aparut o carte si vrea sa mi-o ofere. Parea ceva de extrema urgenta, intrucat si-a anuntat disponibilitatea de-a trece pe la mine, doar ca sa-mi lase opul. M-am gandit ca e pe punctul de a pleca in anuntata misie culturala, sau cine mai stie unde, dar culmea! am fost nevoit sa-l refuz, mai exact, sa-l aman: eram programat la stomatolog, trebuia sa intru in reparatii bucale generale, amanasem de vreo doua ori si – nu se mai putea! Am promis ca-l sun eu, imediat ce ma voi simti in stare. Poetul mi-a marturisit ca a trecut / trece si el prin asta, asa ca m-a incurajat, confratern. Cand afli ca si altcineva a suferit / sufera ca si tine, parca te simti mai bine, nu?

Trei zile mai tarziu m-am trezit cu el la usa. Intai amanasem, „pentru cand m-oi simti mai bine", sa-l sun, apoi pur si simplu uitasem. Sa te viziteze Nichita Danilov acasa, este o favoare nesperata si aproape un soc. Eu, tocmai bucataream, vroiam sa compun, in premiera, o rulada cu carne si masa din bucatarie – unde l-am primit – era plina cu de toate, inclusiv cu o carte de bucate, din care incercam a afla „secretul gustului". M-am scuzat ca-l primesc astfel, el a zambit complice si si-a facut loc la masa, atat cat sa-ncapa dreptunghiul opului, pe care l-a si scos din geanta „de umar". „Nu-i nimic, domn’ Turtureanu, si eu, acasa, mai ajut din cand in cand… si ganditi-va ca suntem multi… si mari." Pe baiat, pe Andrei, il stiam din anii ’90, cand Nichita il purta „in cap" (de fapt, pe umeri) prin Piata Unirii, cum am scris atunci, comentand Urechea de carpa, primul volum de publicistica daniloveana. Ne amintim de acel episod, care a starnit ceva valuri, in schimb nu ne putem aminti daca i-am dat / a primit, au ba, ultimele mele carti. In ceea ce ma priveste, cum nu obisnuiesc sa fac liste, se-ntampla ca unii amici sa primeasca doua exemplare dintr-o scriere a mea, altii niciunul. „Si mie mi se-ntampla asa", ma consoleaza, confratern, inalt prea-scundul oaspete, scrijeland cu pixul, pe pagina de garda, inceputul unui viitor portret fara rama: „Maestrului…" etc. Cand cineva mi se adreseaza, oral sau scris, cu aceasta formula, simt cum „se naruie tot cerul", „desartarea desartarilor", lipsa oricarei sperante, inchiderea cercului. Mi-a mai ramas, totusi, o bruma (promoroaca?) de umor, care ma tine pe linia de plutire.

Il tatonez (perfid) daca mi-a adus cartea intrucat trebuie sa plece in misiune la Chisinau. Si-mi amintesc de intalnirea noastra de-acolo, din anul 2000, cand el era consilier pe probleme de cultura-presa, daca nu cumva si ambasador interimar, intrucat Conventia Democrata, care-l promovase, era pe sfarsite, ca si mandatul lui… „Nu inca, nu stiu exact cand, mai sunt niste probleme…" Simt cum, prin acest raspuns diplomatic, viitorul vicepresedinte al ICR Chisinau isi intra deja in rol. La intalnirea din 2000, cum nu ne mai vazusem de vreo doi ani, m-asteptam la oarece efuziune a revederii, dar diplomatul, la brat cu distinsa sa doamna Cristina, a afisat un zambet, ne-am imbratisat ca si cum am fi fost imbracati in zale si-abia dac-am schimbat cateva vorbe despre starea vremii… Mai tarziu avea sa se justifice: „Nu se putea altfel, asa-i protocolul. Trebuia sa pastrez o anume distanta, o anume rezerva. Si sa-i tratez pe toti in mod egal, chiar daca unii imi erau mai apropiati…" De asta s-a lasat Andrei Plesu de diplomatie: ca nu mai suporta „protocolul", acest cod al pretioaselor ridicule. Si de asta mi-au placut „gafele" lui Adrian Cioroianu sau ale lui Mihai Razvan Ungureanu, chiar daca i-a costat – temporar, definitiv? – cariera.

…Diplomatul Nichita a plecat deja, ard de nerabdare sa-i rasfoiesc, sa-i citesc cartea, dar nici rulada nu poate s-astepte. Ce mi-o fi venit sa m-apuc de ea chiar astazi? Amestec ce mai e de amestecat, mai trag cu ochiul in cartea de bucate, mai primesc pretioase indicatii telefonice de la o doamna – uimita ea insasi ca m-am dedat la asa ceva – si-ntr-un tarziu, epuizat fizic si moral, reusesc sa bag „compozitia" la cuptor. Ii admir, dar am si-o raca fata de barbatii care stiu sa bucatareasca. L-am admirat pe Radu Anton Roman insa, nu stiu de ce, nu suport „bucataria lu’ Dinescu". Am impresia ca totul e butaforie, daca nu cumva cascadorie, trucaj, ca Mircea doar „joaca rolul" la vedere, ca altcineva executa numerele (si mancarurile) „la greu", pe cand el doar mimeaza. Insa citind „portretul fara rama" pe care i-l face Nichita, mai auzind si relatarile unor martori oraculari, inclin a crede ca nu degeaba, in tineretea-i buiestra, s-a exilat Dinescu pe o boaba de piper… (Continuarea in editia de maine)

* Nicolae Turtureanu este poet si publicist.

Publicitate și alte recomandări video