Caută 
4 MIN
In definitiv, orice carte iti vine – sau nu – intr-un orizont de asteptare. Portrete fara rama (Tracus Arte, 2012) nu mi-a inselat asteptarile: e, acolo, intre cehovienele coperti, o parte consistenta din publicistica, din ultimii ani, a lui Nichita. Eram curios daca si-au gasit loc portretele in aqua forte, ce, nu ma indoiesc, au produs rumoare, la aparitia in gazeta, iar pe mine m-au iritat. Si-au gasit loc. Cine vrea sa revada gaura din crestetul lui Patapievici, sau cum atarna el de papion, are prilejul. Polemistul moldav nu-si alege decat tinte inalte. Intre morga lui HRP – pe care eu o percep ca semn de distinctie intelectuala – si „privitorul tacut", dar pus pe sotii Nichita, e o arena de circ, in care salturile mortale (intre idei si re/sentimente) alterneaza cu numere de scamatorie si giumbuslucruri de arlechin. Ironistul vrea a insinua ca intre sublim si ridicul nu-i decat un pas. Sunt curios cum (si cand) va demonta morga lui Marga.
O alta tinta inalta este Nicolae Manolescu, si el ironizat pentru scrobeala vestimentara si sclifoseala orala. Daca la HRP „nu stii daca vorbeste el sau pipa" – basca papionul – pe urmasul „divinului critic", la Paris fiind, il vede „ba levitand cu un pendul sub brat pe sub Turnul Eiffel, ba planand deasupra Senei cu o imensa carte imbracata in scoarte de argint, Istoria critica a literaturii, in care consemna din zbor noi si noi impresii." Intr-o viziune burlesca – in vreme ce gusta dintr-un execrabil morun si degusta un Chateau Grandefort – isi imagineaza „timpul cand Nicolae Manolescu imi va lustrui bocancii mei de mujic de la Climautii Sucevei, iar Mircea Cartarescu, pe care domnia sa l-a ridicat de atatea ori in slavi, se va apleca sa-mi lege sireturile." Se-ntelege ca a treia victima a polemistului e Cartarescu. Ce-i drept, aici chiar are balta peste. Preamaririle autorului Orbitor, traducerile, premiile – inclusic candidatura la Nobel – culmineaza cu o expozitie de gravura, intitulata – halucinant! – De la Shakespeare la Cartarescu, ce „s-a tinut" in urma cu cativa ani, la Bucuresti. Aci, intr-adevar, pasul de la sublim la ridicul a fost facut, uitandu-se, shakespearian, ca e o masura in toate. Alte receptari – a lui Nichita Stanescu, a lui Emil Brumaru – probeaza orgolii, frustrari, animozitati trecatoare, topite in alambicul desartaciunii si sublimate in portrete frumos inramate. Ceea ce il crispeaza pe poetul-portretist, vis-á-vis de acesti confrati, nu e atat situarea sa, uneori, pe o treapta mai jos, cat autosupralicitarea, morga, privirea de la oarecare inaltime, chiar ignorarea celui ce-ar putea a le fi egal. Undeva, la Torino (cele mai multe intamplari cu „mai-marii" literaturii se petrec, totusi, prin strainataturi), este bucuros sa-i imprumute o camasa lui Ion Muresan (caruia i se ratacise bagajul la aeroport), dar fi fost si mai incantat daca si lui Cartarescu i s-ar fi pierdut bagajele, iar el, Nichita, ar fi avut nesperata ocazie sa-l imprumute: „Poate ca asa gardul de sarma ghimpata ce se intinde intre noi s-ar da in laturi si am putea vorbi ca de la om la om."
Arta celui ce a scris Ambasadorul invizibil se vede peste tot, cu precadere in paginile consacrate lui Virgil Mazilescu, Marianei Marin (adevarate biografii romantate), lui Val Condurache, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Grigore Vieru, Mircea Dinescu, Eugen Cioclea, Evgheni Evtusenko. Peste tot portretistul – asa cum, se pare, a invatat de la Manolescu („Ma uitam uneori la el ca la o icoana, altadata ma enervam si, dandu-l jos, il calcam in picioare. Apoi iar il puneam la locul sau.") „intra in pielea autorilor ca un adevarat actor", le percepe „ticurile, gesturile, vocea, un anumit fel de a fi, tocmai ca sa-i poata portretiza cat mai veridic." As zice ca, intre aceste rame care se preling ca ceasurile lui Dali, sau ca „sarjele" lui Hatmanu, tratamentul este, mai degraba, fabulatoriu. Persoanele – scriitori, de aceasta data – devin ele insele personaje, ni se releva in spirit, nu in litera. Cu ele si in jurul lor, prozatorul „tese" un mic roman, o schita, o nuveleta, oricum, o „poveste", reala sau imaginara. Peste toate, chiar si-n anume idiosincrazii, aceasta lume „de hartie", cu patimile si orgoliile, cu durerile si bucuriile ei, e imbratisata cu tandrete, cu duiosie si comprehensiune, ca fiind singura care, in definitiv, ii apartine.
… Dar sa nu uit, totusi, rulada. Seara tarziu, aceeasi doamna care m-a dirijat de la distanta, ma chestioneaza, alertata: „Ei, cum a iesit? Sper ca n-ati ars-o…" „Nu, ii zic, am salvat-o, in ultima clipa. E comestibila. Are toate ingredientele, are gust, miros… Doar ca nu seamana a rulada."
* Nicolae Turtureanu este poet si publicist.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
