Bikinsky ridică receptorul şi vru să continue conversaţia. Discutând cu sine însuşi, pictorul voia să se lămurească cine-i el. Desigur că în interiorul său existau mai mulţi Bikinsky. Şi fiecare Bikinsky, discutând cu sine însuşi, voia să se lămurească despre adevărata sa natură. Pictorul se concentră: nu era uşor să poarte conversaţia cu toţi Bikinsky deodată.

Mulţimea de chipuri se agita încoace şi-ncolo. Bikinsky de afară încercau să pătrundă înăuntru. Iar cei dinăuntru să iasă afară. Pictorul stătea descumpănit, ţinând receptorul lipit de urechea stângă, în timp ce cu cealaltă ureche încerca să distingă vocile ce se-auzeau dincolo de pereţii transparenţi ai cabinei telefonice. Hărmălaia devenea de nedescris. Ce era de făcut? Cum putea opri Bikinsky mulţimea aceasta de glasuri ce-l asalta din toate părţile, făcând o gălăgie infernală? Pictorul încercă să potolească fluxul gândurilor ce-l asaltau din interior. Dar tăvălugul odată pornit era greu de oprit în loc. Desigur, toţi Bikinsky din interior semănau ca două picături de apă cu Bikinsky din exterior. Şi totuşi, fiecare dintre ei, în ciuda asemănării, îşi avea personalitatea sa distinctă. Fiecare dorea să înţeleagă adevărata sa natură. Picioarele pictorului se clătinau. Capul îi bâţâia uşor pe umeri. Pereţii cabinei se învârteau în jurul lui. Iar în jurul lor se învârteau chipurile Bikinskylor din stradă, formând un fel de sorb, unul ce avea corespondenţă cu un alt sorb aflat în lăuntrul său, burduşit cu chipurile Bikinskylor interiori. Fiecare Bikinski interior se afla în corespondenţă biunivocă cu un Bikinski exterior şi fiecare dintre ei căuta să comunice cu sine însuşii şi cu ceilalţi, aceasta pentru a-şi cunoaşte adevărata sa natură. Fiecare încerca să pătrundă în cabină şi să ajungă la receptor ca să poată conversa cu sine însuşi şi cu ceilalţi Bikinsky din interior şi din exterior. Era o nebunie. „La ce bun omul, îşi spuse el, încearcă să cunoască adevărata sa natură?! Acest lucru, mai târziu sau mai devreme, îl va duce la pierzanie. Omul nu trebuie să se apropie de adevăr. Oricare ar fi acesta. Adevărul are mai multe feţe. O infinitate. Şi cu cât te apleci asupra uneia, cu atât celelalte încep să-ţi lunece printre degete. Adevărul e pervers. Apleacă-te asupra lui şi din om te vei face neom.” Chestiunile acestea legate de adevărul şi de perversitatea lumii, Bikinsky le discutase cu masterandul Oliver la un pahar de vin, pe terasă, la Boema. Masterandul o ţinea una şi bună: că adevărul trebuie cunoscut până la capăt. Bikinsky însă se săturase de adevărul său ca de mere pădureţe. Se săturase şi de adevărata sa natură, pe care chiar dacă n-o cunoştea în profunzime, avea parte însă de roadele ei. De ce hălăduia de dimineaţa până seara târziu pe străzi, acoperit de tot felul de reclame, prinse în bolduri sau lipite de hainele sale numai flenduri?! Cum de ce? Din pricina naturii sale umane! De ce în capul său vuiau propoziţii şi fraze şi gânduri pe care mintea sa nu ar fi avut niciodată curajul să le gândească?! Din pricina naturii sale umane, desigur. Dar călcâiele, călcâiele, de ce îi crăpau mereu, de puteai să-ţi bagi degetele-n ele? Din pricina drumurilor? Sau din pricina faptului că în organism îi lipseau anumite substanţe. Poate că da. Dar de ce lipseau tocmai acele substanţe care provoacă dureri şi crăpături în talpă? Păi, cum de ce? Din pricina naturii sale păcătoase. La alţii de ce nu crăpau? Poate că tălpile îi crăpau din pricina alcoolului îngurgitat peste măsură? Poate. Dar de ce Bikinsky apela mereu la alcool ca să-şi rezolve problemele şi să se simtă cât de cât împăcat cu sine însuşi? Păi cum de ce?! Din pricina naturii sale umane. Ajungând aici cu deducţia, pictorul zâmbi în sine sa, ba chiar îşi frecă şi mâinile de satisfacţie. Ceilalţi Bikinsky zâmbiră şi ei, apoi chipurile lor fură străbătute de grimase. Ceva din el părea să nu fie pe placul Bikinskilor din exterior şi, desigur, nici celor din interior. „Aceasta e o dovadă că natura mea umană nu se identifică întrutotul cu natura lor umană”, îşi spuse pictorul, căutând să oprească dublul carusel al chipurilor ce i se învârtea în faţa ochilor deschişi, dar şi a celor închişi ce-i scormoneau lăuntrul. „Poate, îşi zise el atunci, fiecare entitate de aici şi fiecare entitate de dincolo ce seamănă perfect cu mine, asta cel puţin la prima vedere, conţin în interiorul lor o întreagă mulţime de Bikinsky. Şi fiecare din aceşti Bikinsky din mulţime, la rândul lor, conţin alţi Bikinsky, şi tot aşa la infinit. Care din cei din afară şi care din cei dinăuntru constituie adevărata mea identitate? Adevăratul eu?”

Din receptor răzbăteau acum voci care se certau între ele. Babilonia dinăuntru se amesteca cu cea de-afară. Ascultând vocile, Bikinsky puse receptorul deasupra cutiei metalice şi se apucă cu mâinile de cap. Din receptor continuau să răzbată voci, unele melodioase, altele aspre, noduroase, trase parcă la raşpel.

„Sunt posedat, sunt posedat”, răcni el, ţinându-se cu mâinile de tâmple. Bikinsky dinăuntru şi Bikinsky din afară nu ştiau pe moment cum să reacţioneze la vorbele pictorului, astfel că tăcură o bună bucată de timp. Pictorul întredeschise uşa cabinei şi aruncă o privire furioasă mulţimii din stradă. Acum forfota se potolise. Nimeni nu mai vocifera. Bikinsky de afară şi Bikinsky din interior tăceau. Tăcerea aceasta se prelungi destul de mult. Dacă înainte pictorul contemplase un dublu carusel cu imagini ce se roteau huruind în faţa ochilor în jurul unui punct fix, acum caruselul se transformase într-o fotografie ce încremenise în conştiinţa lui. Tăcerea celor două mulţimi Bikinsky devenise la fel de apăsătoare ca şi huruitul glasurilor de dinaintea ei. De cât timp tăceau aceşti Bikinsky, unii cu gura rămasă întredeschisă, alţii cu buzele umflate ca nişte baloane de săpun gata-gata să se spargă?! Şi cât avea să mai dureze? Hotărât lucru: ceva era în neregulă atât cu Bikinsky, cât şi cu mulţimea aceasta care-l asalta. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Din pricina ei Bikinsky suferea şi odată cu el sufereau toţi Bikinsky din interior şi din exterior, care atentau la identitatea sa. Urechile li se înfundaseră. Timpanele bubuiau surd, ca nişte tobe uriaşe peste care ţârâia o ploaie mută. Pictorul îşi roti din nou ochii săi febrili, privind în interior şi în exterior. Bikinsky tăceau şi ei, rotindu-şi neliniştiţi ochii, privind înlăuntrul şi în afara lor. Muţenia lor deveni asurzitoare. Buzele se deschideau şi se-nchideau, fără să scoată un cuvânt. În sfârşit, scuturându-şi trupul de fiorii de frig ce-l năpădiseră, pictorul încercă să iasă din paralizia de care era cuprins.

„Sunt posedat”, urlă el din nou, scoţându-şi capul prin cabină şi cercetând din nou cu ochii mulţimea de chipuri de la care parcă aştepta răspuns. Urlând, pictorul avea impresia că toţi ceilalţi Bikinsky o să-l imite, urlând cu el la unison. De aceea pictorul îşi ciuli urechile, aşteptând ca avalanşa de sunete revărsate în mii de ecouri să se prăbuşească peste capul său. De data asta mulţimea de Bikinsky se feri să intre în jocul său. Bikinsky îl priveau cu reproş, oglindindu-şi chipurile livide în vitrina cabinei telefonice. Nici unul nu-i imită cuvintele, nici gesturile, fapt care-l făcu pe Bikinsky să nu se simtă tocmai în largul său. ”Hm, făcu el, ceva e în neregulă pe aici…” Deodată chipurile se amestecară între ele ca undele într-o apă tulbure, iar mulţimea adunată în jurul cabinei telefonice dispăru, ca şi cum ar fost ştearsă cu buretele. Acelaşi burete nevăzut şterse şi mulţimea de chipuri adunate înăuntrul lui Bikinsky. Cu receptorul agăţat de poliţă, Bikinsky scruta strada pustie din faţa Filarmonicii, când deodată liniştea fu spartă de o voce feminină, care-l lua peste picior:

”Şi de cine eşti posedat, mata, drăguţule?”

Glasul i se păru destul de cunoscut pictorului Bikinsky. Modulaţiile catifelate ale vocii îi pătrundeau cu insistenţă în auz, făcându-l să transpire. Pe moment, Bikinsky se pierdu cu firea. Receptorul din mâna sa începu să tremure, devenind deodată flasc. Pictorul îşi încleştă pe furcă cu putere degetele, dar furca telefonului îi lunecă din palmă. 

„Sunt posedat de mine însumi", răspunse el, cu o voce ce nu părea a lui.

„Cum aşa?” făcu cu nedumerire vocea.

„O mulţime de Bikynsky mă posedă.”

„Oho”, chicoti din nou glasul de femeie. "Şi în ce fel te posedă, aş putea să aflu?!”

„În toate felurile”, răspunse pictorul, transpirând din abundenţă.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist