Posibile ocazii de audiție în stagiunea 2024-2025

Apelând rapid la memoria proprie, la înregistrări procurate cu ani în urmă ori ascultate în timp ce las paginii gândurile de astăzi, selectez dintre momentele impresionante versiunile unor lucrări de Chopin și Prokofiev înfăptuite de pianistul Aldo Ciccolini, Concertul nr. 1 de Paganini conform stilului atipic la care aderase violonistul Ivry Gitlis, exploziile temperamentale dezlănțuite de dirijorul Misha Katz, sunetele apolinice ale flautistului Gavril Costea, nuanțele impresioniste, jerba de culori strălucitoare din partiturile lui Ravel și Richard Strauss, lirismul unduitor ajuns pe marginile dramatismului din simfoniile enesciene – totul sub bagheta lui Ion Baciu, profunzimile poetice din Preludiile lui Debussy explorate pe claviatură de Adriana Bera, „jocul vieții și al morții” din simfoniile rămase de la Gustav Mahler, joc-obsesie al înflăcăratului Camil Marinescu. Sigur ar trebui adăugate ocaziile rarissime de a asculta muzica lui Béla Bartók – nu uit premiera spectacolului „Mandarinul miraculos”, versiune imaginată la Iași de Gheorghe Stanciu, Simfonia a X-a de Dmitri Șostakovici respectuos-sobru-profesionist reconstituită de dirijorul Alexandru Lăscae, melodica bachiană introvertită sau grandioasă renăscută sub degetele organistului Hans Eckart Schlandt. Improvizațiile ce survolau granițe de genuri muzicale, recules ascultate de o sală întreagă în prezența saxofonistului Petras Vyšniauskas. Doar simpla înșiruire a acestor experiențe, ce pot fi ușor multiplicate ca nume de compozitori și interpreți, ar putea constitui un playlist mult folositor pentru cultura muzicală a unui ascultător tânăr. Și nu numai tânăr.

Punerea în pagină a listei, eventuala inițiativă a audițiilor prin mijlocirea înregistrărilor stimulează instantaneu dorința experienței directe. Dorința și întrebarea dacă ar fi posibil mi-au fost provocate odată mai mult de lectura unor cronici scrise cu peste o jumătate de secol în urmă de un performer al criticii muzicale românești: Radu Stan. Foarte informat, bun cunoscător al creației de secol XX, chiar a celor mai noi în anii ’70, Radu Stan era un comentator pe cât de avizat, pe atât de convingător, ajungând nu doar la calitățile jurnalistului adaptat publicului numeros, ci la pragul de sus al muzicologiei înțeleasă de un cititor inteligent, cu mintea deschisă, dornic să cunoască. Nu neaparat teoretician.

Cum după 1963 a fost posibilă, treptat, și în România, cultivarea opusurilor moderne, chiar de avangardă, compuse în lume și la noi, Radu Stan le comenta, le evalua permanent-competent în presa culturală, detectând sigur, argumentat, echilibrat sincopele calitative, oricine ar fi fost autorul. Nu s-a sfiit să-și expună opiniile negative despre lucrări ale unor compozitori importanți cum au fost/au rămas Mihai Moldovan, Liviu Glodeanu, Tiberiu Olah, Vasile Herman. Dar a avut ce asculta în sălile de concert ale Bucureștiului. Deși nici atunci, în anii ’70, cu toată deschiderea spre noutățile creației muzicale românești și din lume, Filarmonica din București nu se grăbea să le programeze. Ba chiar le evita. Aceeași situație la Operă, unde stilul belcanto își exercita nestingherit dictatura. Doar Radio România, urmat târâș-grăbiș de Electrecord, a rămas conectat la bursa creațiilor recente.

În ianuarie 1973, Radu Stan a transmis principalelor instituții muzicale din capitală, prin intermediul revistei „România Literară”, nr. 2, urările de An Nou. Le reproduc doar pe cele destinate Filarmonicii „George Enescu”:

Să afle măcar în 1973, spre folosul publicului numeros pe care l-a adunat în jurul ei, ce au făcut Ives, Messiaen, Stockhausen, Boulez, Xenakis, Bussotti, Ligetti ori Earle Brown pentru cultura muzicală a acestui ev. Urăm, adică, primei orchestre a țării să ia aminte la epoca ei de glorie, când își ținea abonații la curent cu ce se mai întâmpla prin lume.

Așa scria Radu Stan în 1973. Este o dovadă de prea multă modestie dacă cineva ar dori să asculte la Iași în 2024-2025, poate nu Boulez sau Stockhausen, însă măcar poemele simfonice, Simfonia Alpilor de Richard Strauss? Dacă nu Ives, măcar Concertul pentru orchestră de Bartók? Dacă nu Earle Brown, o simfonie de Prokofiev? Sau cvartete de Șostakovici, Pascal Bentoiu, Sabin Păutza, Ulpiu Vlad? Creația muzicală românească recentă, pe care am ascultat-o la Cluj, la București, ar merita ascultată și în „capitala culturii”.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video