Posibilul secret al lui Cristi Chivu

Orice discuție despre fostul internațional român trebuie să pornească de la două premise:

Primo. Cristian Chivu n-a împlinit anul de când a intrat în pâine ca antrenor principal. Până atunci, a trudit timp de șapte ani prin toate eșaloanele juvenile ale clubului Internazionale, după care a luat taurul de la Parma de coarne și în jumătate de an a reușit minunea la care suporterii parmegiani nu mai sperau: salvarea „cruciaților” de la retrogradare. Nu știm dacă această minune a generat cealaltă minune și mai mare, fiindcă stafful administrativ al grupării milaneze știau de mult cu cine au de-a face. Cei șapte ani la munca de jos, cu juniorii, precedați aproape instantaneu de alți șapte în care a strălucit ca jucător sub culorile neroazzurre, culminând cu prezența în neuitata finală a Ligii Campionilor, sub conducerea lui José Mourinho. De la care nu ne îndoim că românul a prins câte ceva. Ca și de la alte nume sonore în domeniu: Mancini, Benitez, Gasperini, Ranieri… A luat sârguincios notițe și apoi a luat-o cătinel și ierarhic de la U14 toate academiile interiste. Pretinsul său rival, Adrian Mutu, n-a avut răbdarea necesară și febrilitatea l-a dus într-o situație complicată, deși, ca și Chivu, își dorește nespus să antreneze. Și „gurile bune” spun că are aptitudini…

Secundo. În afară de epicul Mircea Lucescu, nu cunoaștem niciun antrenor român care să conducă din punct de vedere tehnic o formație de serie A. Și Chivu are toate șansele să-l depășească pe „Il Luce”. Poate că maghiarul Bela Guttman, cu oarecare rădăcini românești ar intra în discuție. Lucescu a condus echipe de mică anvergură (Pisa, Brescia, Reggiana) și în 1999 a stat patru luni pe banca lui Inter, plecând singur când și-a dat seama că în ochii boardului interist un antrenor valorează mai puțin decât Taribo West sau Ronaldo Nazario (zis „Il Fenomeno” ca să nu se iște confuzii). Dar despre vestiare, un pic mai jos.

Mulți microbiști români, cu pesimismul mioritic în sânge, prognozau că pifanul Cristi nu va prinde paltonul pe San Siro. Existau și premise care susțineau asta: în Serie A, antrenorii străini apar mai greu ca în alte campionate de top, și asta și pentru că peninsularii au o școală de tehnicieni excepțională. Și acum eșalonul de elită italian are doar patru străini pe băncile tehnice din 20. (Comparați cu La Liga spaniolă sau Premier League.)

Ei bine, suntem într-a șaptea lună de „epocă Chivu” la Inter și negru-albaștrii se află în fruntea clasamentului, la trei puncte în fața marii rivale Milan și la mai multe față de Napoli, Juventus sau Roma. În Liga Campionilor, singura problemă înaintea ultimelor două runde din mega-grupă este încercarea de calificare directă în optimi, play-off-ul fiind deja asigurat.

Unii compatrioți mai euforici clamează că „Chivu are Italia la picioare”. Un sâmbure de adevăr există, fiindcă antrenorul interist are mai mulți contestatari în spațiul mioritic decât în „cizmă”. Dar ce i se reproșează lui Chivu? Nu înfrângerea pe San Siro cu Udinese, ci eșecurile cu granzii din Italia (Napoli, Milan, Juventus) și Europa (Liverpool, Atletico). Cu alte cuvinte, Cristi este zmeu cu țânțarii și mielușel cu armăsarii. Însă cu toate realizările sale, Chivu are, totuși, o experiență redusă. E greu să te bați acum la început de carieră, cu „monștri” precum Allegri, Spalleti sau amicul Conte. Însă Cristi a tratat cu maximă seriozitate pigmei pe care amintiții monștri, sacri sau profani, nu i-au băgat în seamă. Pe de altă parte, în campionat există, sub granzii aceia, echipe care nu sunt chiar pigmei. Echipe pe care Interul lui Chivu le-a executat în fieful lor: Roma, Bologna, Atalanta.

O explicație a succesului lui Chivu la Inter nu e ușor de dat, iar succesul în fotbal este în mod definitoriu, superfluu. Dacă ar fi să facem o încercare, una dintre cheile sale de boltă este relația cu vestiarul. Sezonul trecut, Inter avea toate atuurile în mână, dar le-a pierdut unul după altul. Mulți spun că atitudinea distantă și arogantă a predecesorului, Simone Inzaghi (tehnician remarcabil, de altfel) i-a îndepărtat jucătorii. Vestiarele nu „lucrează” numai în România, ci și în locuri mai simandicoase (Xabi Alonso știe cum e treaba la Real cu alde Vinicius și alții!). În această privință, Chivu are avantaj apropierea ca vârstă de jucători, dar și altceva. Tactul și empatia față de jucători, cândva esențial și la Lucescu. Un bun cunoscător al fotbalului spunea despre Chivu că „n-ai cum să te cerți cu el”. Dacă e adevărat, aceasta este bagheta magică, cea care l-a făcut pe Chivu, „antrenorul momentului în fotbalul italian”.

Avanti verso lo scudetto, Cristian Chivu!

Publicitate și alte recomandări video