Post negru pentru „Poarta Albă”

Anul acesta tematica este circumscrisă cuvântului #libertate – 35 de ani de la Revoluția Română. Dintre cele 37 (!) de filme ce vor fi proiectate în diferite săli din Iași (detalii găsiți la quo-vadis.ro), mi-a atras atenția creația regizorului Nicolae Mărgineanu, „Poarta Albă”, o realistă frescă a ororilor petrecute în lagărele pline cu deținuți condamnați să muncească la Canalul Dunăre – Marea Neagră. L-am văzut acum 10 ani, dar mi-a lăsat o puternică impresie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cred că e de prisos a preciza că nu este un film pe care să-l poți viziona ronțăind clasicele floricele și sorbind, cu paiul, dintr-o băutură (zisă) răcoritoare. Adică nu poate fi văzut oricum, el necesită o pregătire. Pentru a vedea cam ce fel de pregătire, să ne adâncim puțin în problemă și să încercăm, mai întâi, a răspunde la două întrebări: Sunt necesare astfel de filme? Îmi este mie de folos să le urmăresc?

Vom încerca a ne lumina în acest sens, ghidați fiind de un personaj numit Gheronda Filip, dar nu din filmul „Poarta albă”, ci dintr-un roman, „Se întorc morții acasă” (Editura Cartea Actuală 3C, București, 2014), publicat de scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă. Călugărul Filip a suferit cumplit din partea regimului comunist, fiind torturat și muncit în chipuri groaznice, obligat să asiste la execuția fratelui său după ce, anterior, îi fusese violată sora de către cel ce-i fabricase dosarul pe baza căruia a fost condamnat la ani grei de muncă silnică. Supraviețuind și ajungând anii de după Revoluție, Gheronda afirmă, oarecum neașteptat: „Nu împărtășesc deloc ideea derulării unui film al călătoriilor prin temnițele comuniste. Dar știi cum, deloc!” (p. 79). O atitudine extrem de rară, aproape șocantă! Dar Părintele Filip (personaj inspirat din realitate) aduce, în carte, și consistente argumente pentru refuzul său categoric de a binecuvânta orice fel de „memorial al pușcăriilor”.

Primul motiv ar fi că lumea „este atrasă bolnăvicios de pătrunderea în mediul suferinței, al durerii, al morții prin porțile poveștii, ale relatărilor de orice fel”; dar „cât cunoaște ea despre duhul otrăvit al morții pe care-l inhalează privind un accident, spre exemplu, sau, și mai «nevinovat», uitându-se la un film, unde sunt fel de fel de scene?” (p. 79). Nu trebuie să cercetăm prea mult pentru a constata, noi înșine, că există o categorie de oameni care s-ar uita la un film precum „Patimile Hristosului” (aceasta este traducerea corectă a titlului filmului „The Passions of The Christ” a lui Mel Gibson) cu o aceeași curiozitate cu care se uită la știrile despre crime, accidente rutiere și violuri. Acesta e tipul spectatorului sadic.

Al doilea motiv ar fi că există un risc real și major ca unii spectatori să cadă „în judecare, în grăirea de rău, în îngrijorare, în spaime chiar, în mirare, în compătimire, în toate acestea care rănesc sufletul și-l pustiesc” (p. 81). Acest lucru se confirmă (inclusiv) în luările de poziție ale celor care fac din suferința victimelor închisorilor comuniste motiv de răzbunare ori de dezbinare (chiar și în Biserică), sau o consideră un motiv îndreptățit (o datorie, chiar!) spre a prelua puterea politică. Acesta este tipul spectatorului revoluționar.

Un al treilea motiv pentru care nu ar trebui să avem acces la astfel de orori ar fi, după Gheronda Filip, faptul că e greu „să nu-și știrbească pacea lăuntrică” cei „nealcătuiți sau slab alcătuiți duhovnicește, doritori să privească însă prin gaura cheii de la ușa iadului”. Ele se vor transforma „într-o otravă pentru unii ce o vor îngurgita fără să știe ce fac și fără să aivă la îndemână mijlocul adecvat de proteguire care este rugăciunea” (p. 80). Acea rugăciune la care au ajuns, în temnițele comuniste, unii care abia în suferință „L-au aflat pe Hristos” și „s-au întărit apoi trăind în rugăciune”, dar și a celor „care aveau această alcătuire dinainte”, precum „Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu și mulți alții asemenea” (p. 80). Aici se regăsesc – cred eu – cei care se raportează la chinurile mucenicilor ori la nevoințele marilor sfinți ca la singurul nivel duhovnicesc demn de dorit, dar mereu de neatins („Ce-o să mă fac? Că eu nu pot, nu am această măsură duhovnicească!…”, aud adesea în jurul meu). Acesta este spectatorul deznădăjduit.

Tipurile acestea de spectatori pe care le-am identificat, pornind de la cuvintele Părintelui Filip, se regăsesc în viața reală, dar nu neapărat în „stare pură”. Pentru a cita din nou pe Gheronda Filip, intenția celor care – fără a fi fost acolo – relatează despre închisorile comuniste este „categoric una bună. Au făcut cunoscute aceste lucruri din dorința ca ele să nu se mai repete. Să rămână, în felul acesta, pe veci condamnate” (p. 81). Nu intenția autorilor contează, însă, ci felul în care ne raportăm noi înșine la astfel de fresce realiste cum este și filmul „Poarta Albă”. Ca să evităm încadrarea în una dintre cele trei categorii de spectatori de mai sus, ar trebui să ne apropiem, fiecare, cu inimă deprinsă a iubi și a ierta, cu nevoință aspră (recomand chiar postul negru, măcar de o zi, înainte de o astfel de „vizionare”) și cu multă, foarte multă rugăciune (de altfel, în mod inspirat, filmul va fi proiectat duminică la prânz, imediat după Sfânta Liturghie). Acesta este spectatorul ideal. Este cel care se transformă, de fapt, din spectator în subiect. Nu de film, ci de viață. Acea viață care bate filmul, întotdeauna!

Publicitate și alte recomandări video