Postaci, „hateri”, frustrați

Editorialul este, probabil, cea mai ingrată formă de publicistică. El se află, ca gen, într-o stare de inadecvare. Pe de o parte, precum producţiile artistice ale calofililor, are nevoie de timp, distanţă şi şlefuire pentru a putea convinge, iar, pe de alta, în pofida eforturilor investite în concepţia sa, nu rezistă pe palierul aprecierilor şi atenţiei publicului căruia îi e destinat decât maxim o zi, ziua tipăririi lui. Editorialistul îşi construieşte textele cu opinteli şi frustrări, asemenea oricărui scriitor adevărat, nefiind însă receptat, pe scara valorilor estetice, pe același plan. În editorial, se îmbină două lumi aparent disjuncte, lumea „culturii înalte” şi lumea „culturii populare”. Depinde de talentul editorialistului ca ele să fuzioneze perfect şi să capete semnificaţie una pentru/prin cealaltă. Oricum, cel care scrie editoriale rămâne mai curând nerăsplătit pentru salahoria sa. Editorialiştii de cursă lungă, adică aceia care scriu măcar un articol pe săptămână timp de mulţi ani, ajung veritabile „antene” de captare a subiectelor. Ei devin profesionişti în detectarea unei teme de interes general, în tratarea ei cu maximă claritate şi brevitate şi, fără îndoială, în exploatarea micii doze de senzaţional, dosite în orice poveste, oricât de măruntă.

Toate acestea reprezintă condiţiile prin excelenţă ale presei scrise, condiţii pe care editorialistul trebuie să şi le asume. Bineînţeles, un editorialist nu poate fi genial săptămâni la rând, cum nu poate nici să placă tuturor categoriilor de cititori cu acelaşi text. Dacă veţi urmări cu atenţie publicistica unor mari scriitori români (Eminescu, Caragiale, Arghezi, Călinescu), veţi observa că media valorii articolelor funcţionează, la ei, cam în regim de unu la patru. Adică, din patru editoriale (în principiu, o lună de activitate aşa-zicând jurnalistică), unul este, cu adevărat, excepţional („genial”, cum se spune astăzi), îndeplinind toate regulile genului, pe când celelalte trei se mişcă undeva între „interesant” şi „acceptabil”. Aici descoperim, în fond, capacitatea individului de a face muncă de editorialist, în disponibilitatea lui de a-şi scrie rezonabil marea majoritate a articolelor. De aceea, trebuie să o spun, este derutant și poate ingrat pentru un editorialist bun (id est din clasa celor „rezonabili”) să primească feedback negativ de la cititori sporadici, neinformaţi şi, mai ales, plasați pe lângă subiect, de tipul celor misterioşi (adesea cu nume inventate), ce-şi lasă elucubraţiile pe site-urile publicațiilor noastre de prim rang.

Nu acord de aceea prea mare atenţie comentariilor de pe forumuri (mai nou, așa-zise „platforme jurnalistice”), mărturisesc. Nici chiar atunci când ele sunt la articolele mele şi nici măcar atunci când ele sunt elogioase. Ce valoare poate să aibă lauda (critica, după caz) cuiva care semnează „Adolf Hitler” ori „Fidel Castro” ori, chiar dacă semnează cu propriul nume, este un no name cu un stil, de regulă, prolix și agramat? Sunt eventual amuzat de inepţiile emise de personajele de Halimà, gen momo, dio, puncte-puncte, refuznik, un român american sau, mă rog, Ion Popescu, un român(aș) trăitor în America. În timp, mi s-a conturat destul de clar impresia că forumiştii reprezintă un grup de ipochimeni (trist şi, totodată, întristător), în interiorul căruia problema psihică se împleteşte, de cele mai multe ori, cu frustrarea existenţială. Dacă veţi avea un minim interes pentru comentariile de pe forumuri („platforme”), veţi descoperi negreşit două direcţii psihologice, intersectate în comportamentul generic al grafomanului. Prima se leagă de sentimentul de neîmplinire profundă a individului în chestiune. Scriitor ratat (pesemne cu manuscrise ascunse undeva prin sertare), funcţionar mărunt într-o muncă monotonă sau ins cu o biografie de ratat, forumistul/platformistul e descurajat structural de „opiniile” cu oarecare impact ale unui autor, căutând să le discrediteze prin orice mijloace. El adulmecă greşeli gramaticale, erori de informaţie, incorectitudini politice şi devieri de stil, crucificându-le (dacă ele există) și încriminându-le cu o voluptate și o energie demne de atenţia psihiatrilor.

Există și o formă de alienare a forumistului. Comentând critic ideile cuiva aflat în atenţia publică, individul are, pentru o clipă, senzaţia participării la un eveniment major, ce dă culoare vieţuirii sale cenuşii. Frustrarea biografică se dizolvă, temporar, în injuriile aduse, sub protecţia anonimatului (fie el, repet, și un „anonimat” determinat de propria biografie nespectaculoasă și nu neaparat de ascunderea după un alias), unor idei la care forumistul nu are şi nu va avea nicicând acces. Megalomania insului se vădeşte în felul tendenţios în care dă lecţii de etică, istorie, lingvistică generală ori teologie. Teologia, în speţă, rămâne o zonă favorită a subiectelor expuse de forumist/platformist. Mulţi dintre aceşti oameni (vrednici de întreaga noastră compasiune) se cred aleşii lui Dumnezeu, vorbind frecvent de pe poziţii sacerdotale autoinduse. Cad în extaz mistic, propovăduind apocalipse şi judecăţi colective devastatoare (spiritul distructiv faţă de lumea care l-a refuzat pe forumist/platformist e aici evident, trimiţându-ne cu gândul la multitudinea de sociopaţi ce populează universul postindustrial și se vor membri în niște sângeroase, exterminatoare, instanțe „etice”). Ca să fiu sincer, cred că este bine ca personajelor în discuţie să nu li se ia acest debuşeu terapeutic – forumul/platforma de ziar/revistă. El funcţionează ca o pilulă antidepresivă, ce păzeşte societatea de izbucnirile periculoase, monomaniace, ale marginalilor. Să fim mulţumiţi că forumiştii/platformiștii nu au acces şi la ediţia tipărită a diverselor publicații! Nu de alta, dar „comentariile” lor ne-ar face să dăm o altă destinație bietei hârtii.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video