Povestea Deliei

…Vroiam sa scriu despre altceva… Dar primind o carte, Maidanezii, de la prozatoarea Dina Hrenciuc, mi-a venit in minte povestea Deliei. La "Cronica" straveche, unde am sustinut, multi ani, Posta literara, i-am raspuns, de cateva ori, unei eleve, Delia Plaiesu. Era, evident, un pseudonim, unii corespondenti isi ascundeau identitatea, ca sa nu suporte vreun afront public… Mai ales ca eu practicam, la vremea aceea, o ironie casanta, indeosebi contra grafomanilor si-a inchipuitilor. Dar pe eleva bucovineana (in clasa a VII-a, a VIII-a?) am incurajat-o, i-am si publicat cateva poezii la Timp liric, cum se chema rubrica insotitoare a Postei… In anii urmatori, promitatoarea corespondenta din Radauti nu mi-a mai trimis nimic. Si cu aceasta "maniera" eram obisnuit, poezia fiind, indeosebi "la varsta fetelor in floare", un simptom, o criza de crestere. Dar numele, atat de bine ticluit, mi-a ramas in memorie si, cateodata, ma trezeam facand presupuneri la limita normalului: Delia e la liceu… Delia a terminat liceul… Delia e la facultate… Oare la ce facultate? ma intrebam, prosteste. Delia e licentiata. Oare incotro a pornit, unde or fi repartizat-o?…

Intr-o zi, in biroul meu de la "Cronica", a intrat o tanara, a inaintat spre mine si m-a intrebat, aproape retoric: "Sunteti domnul Turtureanu?" Am baiguit un "da", frapat de frumusetea si de aplombul tinerei, de feminitatea pe care o emana prin toti porii. "Stiti, a continuat ea, mi-ati raspuns candva la Posta redactiei, eram eleva… Sunt…" si chiar inainte de a-mi spune numele, i l-am spus eu: "Trebuie sa fii Delia Plaiesu!" A ras, uimita si incantata. Toata incaperea mi s-a parut ca a intrat in rezonanta: "Da, eu sunt. Cum v-ati dat seama?!"

Pe hol o astepta sotul ei, Daniel Piscu, un optzecist care facuse valuri in "cenaclul lui Manolescu". Mai apoi, vreme de trei ani, am format impreuna un trio literar si… euforic. Proaspeti absolventi ai Filologiei bucurestene, fusesera repartizati intr-o comuna ieseana, unde gasisera loc impreuna. Am fost si la o sezatoare literara acolo. Erau ca doi albatrosi esuati pe o punte ostila. Ne intalneam periodic in Iasi, ei isi luau o camera la hotelul "Traian", ma cautau sau le cautam compania. Uneori doar treceau prin Iasi, la sfarsit de saptamana, spre a goni spre Radauti, unde, la bunici, le crestea fiica, Denisa, de dorul careia Dina-Delia, indeosebi, se topea… Soarta cuplurilor tinere din "Epoca de aur": prin repartitie, erau legati "de glie", nu puteau sa se mute nicaieri, timp de trei ani, decat prin demisie, trebuind sa plateasca si contravaloarea studiilor. Cum, de unde? Totul a durat pana la revolutie, cand cei doi s-au mutat, definitiv, la Brasov. Un timp, ne-am scris, ne-am telefonat, ne-am trimis, reciproc, cartile. Pe urma, am intarit si noi zicerea conform careia ochii care nu se vad, se uita…

Zece ani mai tarziu (…cuvantul din poveste…), la un concurs literar, al carui juriu il prezidam, am premiat o frageda poeta din Brasov, Mirela Pecris, care, dupa festivitate, la agapa sine qua non, avea sa-mi marturiseasca: "Stiti, am folosit un pseudonim… Sunt fiica lui Daniel Piscu si-a Dinei Hrenciuc…, pe care-i cunoasteti…" Mirena Denisa Piscu – devenita, intre timp, o remarcabila poeta – se afla atunci, la varsta la care o cunoscusem pe Delia. Aceasta intalnire cu fiica avea sa reinnoade dialogul nostru, fie si la distanta.

E o fericire sau o povara sa faci parte dintr-o familie de creatori? Depinde. Este notorie rivalitatea dintre Richard Strauss si Johann Strauss, mai exact crizele de independenta ale fiului, fata de celebrul tata, incercarile disperate, deseori provocatoare ale celui din urma Strauss de a-si construi  o cariera – si notorietatea – fara "umbrela" paterna. La noi, este la fel de notoriu cazul celor doi Caragiale, I.L. si Mateiu, tatal si fiul, incompatibili si incomunicabili unul cu celalalt, inclusiv ca pecete, ca "taina" a scrisului. Si astea sunt cazuri fericite, cand ambii "competitori" au fost atinsi de aripa geniului. Ar mai fi de amintit fratii Teodoreanu, Ionel si Al.O. (Pastorel), firi (aproape) diametral opuse, dar care nu s-au dedat la rivalitati fara sens, impunandu-si, fiecare, personalitatea. Oare Arghezi si l-a dorit pe Barutu poet? In mod sigur nu l-a incurajat, facandu-si-l mai degraba copist, secretar si curier al propriilor creatii. Un Bacovia, atat de abstras lumii inconjuratoare si atat de exigent cu sinesi, cred c-ar fi intrat in pamant de rusine, daca ar fi citit / ascultat versurile produse de fiul sau Gabriel… Care fiu devenise, la un moment dat, custode al muzeului parintesc din Bacau si se dadea in stamba citindu-si propriile "creatii", intru amuzamentul jenat al ascultatorilor…

Lista ramane deschisa, atat pentru cei care compromit un nume, cat si pentru cei care il inalta sau, cel putin, il consolideaza. Am scris, nu de mult, despre o familie de scriitori (Mihaela Gradinariu, Ioan Ticalo, Zenovia Apostol-Ticalo) care traiesc, intr-o deplina concordie si-ntr-un reciproc stimul, intr-o comuna suceveana. "Povestea" de-acum vrea a cuprinde o alta familie, ce-si are o radacina, dupa cum ati vazut, tot pe-acolo, prin preajma Radautilor. Si zice Mirena Denisa Piscu (interogata de Mihai Vaculovski), despre inceputurile ei: "Semnam cu pseudonim, Mirena Pecris, din grija de a-mi asigura independenta literara fata de parintii mei, care ar fi putut fi cunoscuti de unii din membrii juriilor. Scriam si proza si am si publicat, sub acelasi pseudonim.(…) (Acasa, in familie) cele mai misto erau sedintele de cenaclu ad hoc din anumite seri, cand citeam, comentam, veneam cu idei si ajungeam sa scriem impreuna texte intregi, totul sub semnul spontaneitatii si al destinderii/ ludicului. Ne distram intr-adevar teribil! Acum lucrul asta se intampla mai rar pentru ca eu ajung mai rar acasa, din Bucuresti… In afara de asta, discutiile literare, polemice sau "concordante" sunt foarte productive pentru ca suntem toti trei personalitati puternice si diferite. Daniel Piscu si Dina Hrenciuc m-au influentat cel mai mult (…) prin propriul lor exemplu, sa nu crezi ca au insistat vreun moment sa ma "apuc" de scris, din contra, mi-au probat incapatanarea de a face acest lucru prin repetate avertismente asupra realitatilor literare dure."

Simptomatic este faptul ca niciunul dintre scriitorii acestei familii nu seamana cu celalalt. Daniel Piscu este un poet ludic si experimentalist (a luat premii onorante in acest sens). Mirena-Denisa scrie o poezie minimalista, dupa ce a trecut printr-o faza "realista", in care incerca o "cronica" – ironic-amara – a lumii inconjuratoare. Dina Hrenciuc, prozatoare fiind (a publicat trei romane… in aproape 25 de ani), as putea spune ca mentine echilibrul familiei – intre tendintele literare centrifuge ale celor doi. Maidanezii – cartea care mi-a provocat aceasta "poveste" – este un cuplaj al povestirii titulare, cu o alta, Buricul pamantului, textul de forta al volumului. Ambele se inscriu in linia prozei de tranzitie, practicata, post-rev., de prozatori din toate generatiile. Daca vreti a lua, cu adevarat, pulsul societatii romanesti din ultima jumatate de secol – cu precadere din ultimele decenii – nu e nevoie sa butonati toata ziua telecomanda, sau sa cititi ziare; e suficiet sa cititi romanele sau sa vizionati filmele acestei perioade, spre a percepe convulsiile, dramele de adancime, nu doar glazura, poleiala, edulcolarea, nepasarea, inconstienta, deseori criminale. Zice vocea auctoriala in Buricul pamantului: "Nu intamplarile contau in orasul acela, ci spatiul dintre intamplari, nesigur, neclar, impregnat cu o forta misterioasa, fascinanta, din care se nasteau intamplarile." Ca si-n romanele lui Dan Lungu, Petru Cimpoesu, Lucian Dan Teodorovici, Calin Ciobotari, Doru Kalmuski, ca si-n filmele lui Mungiu sau ale lui Porumboiu, "actiunea" se petrece undeva, intr-un oras de provincie, intr-un loc unde (sadovenian) nu s-a intamplat nimic, unde nu se stie daca "a fost sau n-a fost". Revolutie, de exemplu. Si unde, peste noaptea istoriei, apar numerosi insi cu certificat de revolutionar la purtator. Ca si la scritorii / cineastii mai sus citati (si la atatia altii) lumea e privita prin ochii unui copil, inocenta se confrunta cu macularea, ia act de micile-mari manevre – cand nu-s chiar marsavii – ale celor intre care cresc, "se formeaza". Este generatia "copiilor cu cheia la gat", dintre care unii au reusit, sau doar au incercat, sa evite mlastina absorbanta, altii au fost, definitiv, inghititi. Nonagenarul crescator de porumbei, distins si admirat de toti copiii cartierului (din Maidanezii) se dovedeste a fi un codos. Scena impuscarii cainilor (sau a cailor) din copilaria "comunista" se suprapune peste cea, la fel de oribila, din "democratia originala" pe care o traversam. O Delia (dar personajul poarta alt nume) are puseuri de revolta impotriva diverselor incorsetari. Cum se revolta o adolescenta, in anii ’70-’80? "…lipea gume de mestecat peste tot (…) isi tunsese parul scurt, isi ciopartise blugii si pleca in oras cu trei fuste puse una peste alta, fara sandale si cu podul palmelor desenate cu pix".  Sau fugea de-acasa, la o manastire, vrand sa se calugareasca. Delia zilelor noastre, afland ca seful ei (manierat, rasat) este "ucigasul de caini din oras", vrea sa fuga-n Tibet, la Dalai Lama. Traumele mamei (care fusese rapita de o satra de tigani) se rasfrang asupra fiicei. O colonie de sahisti traieste in iluzia castigului, in vreme ce, cu sau fara stirea lor, in juru-le se petrece un vartos trafic de influenta si de persoane. Targul de provincie e pe punctul de a deveni "buricul pamantului", odata cu "implementarea" unei fabuloase autostrazi care – spera localnicii – le va schimba complet viata. Si tot asa.

Autoarea are stiinta contrapunctului. Aceasta "realitate sordida", "acest hau de trivialitate si iresponsabilitate" sunt traversate (si) de fiinte si intamplari care-ti induc un anume confort, oaze de puritate, speranta ca nu e totul pierdut, chiar si pentru cei ce viseaza un Tibet al lor. Prozatoarea (care-si insinueaza, uneori, opiniile, sub diverse travestiuri) nu priveste in urma si in juru-I cu manie, ci cu o anume, cand dezarmanta, cand contaminanta ironie, parand a spune: "Asta-i lumea (in care traim) si ca dansa suntem noi".

Dina Hrenciuc e o prozatoare de top.

Publicitate și alte recomandări video