De Sănătate

Punem punctul pe știi

Povestea Deliei, una dintre pacientele din Iași care a învins, până acum, cancerul la sân. „Sunt o norocoasă sau o învingătoare?”

miercuri, 09 octombrie 2024, 03:00
5 MIN
 Povestea Deliei, una dintre pacientele din Iași care a învins, până acum, cancerul la sân. „Sunt o norocoasă sau o învingătoare?”

Delia iubește florile, marea și călătoriile. Are 56 de ani și spune că visează să vadă cât mai multe și cât poate să cuprindă într-o viață. Mereu cu zâmbetul pe buze, cu o vorbă bună pentru fiecare, ai spune că este o norocoasă. Dacă o întrebi, stă puțin la îndoială și își răspunde începând cu o întrebare. „Oare sunt o norocoasă? Dacă m-ai fi întrebat acum 4 ani ți-aș fi răspuns că sunt o ghinionistă. Dacă vorbesc astăzi cu tine, înseamnă că sunt o norocoasă”, mi-a răspuns Delia.

Citește integral ediția nr. 27 a Ziarului de Sănătate

Mi-a dezvăluit apoi ce se ascunde în spatele răspunsului ei. Redăm în continuarea povestea Deliei, așa cum o spune ea.

Într-o seară de august, după un duș, m-am așezat în pat și am dus mâna la axilă. Și am descoperit un nodul. Gândul m-a dus imediat la o problemă la sân. Am încercat să văd dacă nodulul se mișcă. Am simțit că nu și m-am gândit că este posibil să fie ceva legat de un cancer la sân. Nu am dormit toată noaptea, aveam fel de fel de gânduri contradictorii, încercam să mișc în permanență nodulul în speranța că poate e alarmă falsă. Auzisem că dacă se mișcă nu e cancer. Am așteptat cu nerăbdare să se facă dimineață și mi-am sunat o prietenă și am întrebat-o ce să fac? Mi-a explicat care sunt pașii pe care trebuie să îi urmez pentru a afla un diagnostic cert.

Sunt singura vinovată: până la 52 de ani nu mi-am făcut nicio investigație medicală

Am fost la medic și mi-am făcut ecografie, mamografie și apoi biopsie. Am sperat până în ultimul moment să primesc un rezultat negativ la biopsie, să fiu în acel procent de 2-3% cu un nodul benign, dar speranțele mi s-au spulberat când am citit ce scria pe o foaie obișnuită de hârtie care pentru mine însemna o condamnare: aveam cancer la sân!

Am simțit, la propriu, cum cade cerul pe mine. Și am început să mă întreb de ce eu? Și m-am întrebat de nenumărate ori, plângând, strigând și încercând să înțeleg. Trebuia să îmi dau seama…  După lacrimi nesfârșite, gânduri chinuitoare, furie, deznădejde, frică și multe altele pe care le-am simțit atunci, mi-am dat seama că sunt singura vinovată. De ce? Pentru că până la vârsta de 52 de ani nu mi-am făcut nicio investigație medicală. Este cea mai mare greșeală pe care am putut să o fac și pe care, din păcate, o fac și alte femei.

Nu mergem la medic, nu facem un set de analize și investigații medicale pentru că zicem că nouă nu ni se poate întâmpla. Eu am considerat că am dus o viață echilibrată și sănătoasă și nu mi se poate întâmpla nimic rău. Din păcate m-am înșelat. Cine știe?! Poate că șocurile pe care le-am trăit până la această vârstă au influențat într-un fel apariția bolii.

Am început să întreb în stânga și în dreapta ce trebuie să fac. Am fost sfătuită să merg la Institutul Regional de Oncologie. Aici am dat de o echipă de medici, oameni extraordinari, care m-au îndrumat  în bătălia pe care aveam să o dau cu un dușman aprig și perfid, cancerul de sân. Și cum se spune, am intrat în horă. Am mers prima dată la medicul oncolog, care după ce s-a uitat pe analize, mi-a spus că trebuie să mă operez. Și am fost îndrumată către chirurg. Cea mai mare durere a mea a fost când chirurgul mi-a spus că trebuie să îmi facă mastectomie și să îmi fie scos tot sânul.

Mă gândeam că voi fi o femeie mutilată pe viață

Pentru mine acest lucru a fost a doua tragedie, după vestea că am cancer. Mă gândeam că voi fi o femeie mutilată pe viață. Cred că așa ar gândi orice  persoană de sex feminin. Apoi am aflat că după operație voi face chimioterapie și îmi va cădea părul. Închipuiți-vă cum puteam să mă mai uit la mine în oglindă, fără un sân și fără păr? Sunt femeie și cancerul m-a lovit în ce e mai valoros, corpul meu. Dar m-am gândit că un om nu este valoros și frumos doar prin corpul pe care îl are ci prin ceea ce face, cum gândește, cum interacționează. Și aceste gânduri m-au salvat.

Am făcut operația de mastectomie, chimioterapie și radioterapie. Viața mea în toată acea perioadă a fost cu suișuri și coborâșuri.

Echipa cu care am lucrat, dr. Bogdan Gafton, dr. Iulian Radu, dr. Răzvan Vieriu, dr. Codrin Dobreanu, dr. Raluca Pleșca, a fost extraordinară. Am realizat în toată acea perioadă că avem medici extrem de bine pregătiți, pentru care nu ești doar un pacient ci și un om și un prieten, iar ei îți înțeleg suferința și încearcă să te ajute. Cu ajutorul lor am reușit să trec mai ușor peste acest diagnostic și peste toată perioada de grele încercări.

Pentru că este greu, extrem de greu. Și nu poți reuși singur, nu poți lupta la nesfârșit dacă nu ai pe cineva lângă tine. Obosești, te cuprinde deznădejdea, neîncrederea, frica. Pentru că îți este frică… de ceea ce va urma. Și te gândești că poate nu ai făcut destul. Și vezi pe holuri și alte paciente. Și vorbești și îți împărtășești durerea cu ele. Și se întâmplă într-o zi, când vii la control să afli că doamna cu care ai vorbit ultima dată …nu mai e.

Am urmat ședințele de chimioterapie, iar după trei luni am aflat că există posibilitatea să îmi fac, tot la IRO, operația de reconstrucție a sânului. Mi-am făcut această intervenție pentru că, deși am o vârstă, nu mă simțeam bine cu mine așa mutilată cum mă lăsase cancerul.

Mi-a fost frică de recidivă și îmi este în continuare, pentru că nimeni nu știe ce se poate întâmpla. Încerc să mă obișnuiesc să trăiesc cu această necunoscută și mă gândesc că sunt soluții.

Acum sunt foarte bine. Cum să închei? Sunt Delia și sunt o norocoasă?! Poate, dar deocamdată sunt o învingătoare.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii