Povestea lui Fluturel şi a preafrumoasei şi nefericitei sale, frunza de dud (I)

…Cică a fost odată (ca niciodată) un împărat cu numele Flutur. Împărăţia lui era în Delta Dunării, acolo unde marele fluviu, izvorât tocmai din Pădurea Neagră – unde-o mai fi şi aceea?! – după ce străbătea mii de kilometri, trecând prin felurite ţări şi ţinuturi, adunând ape peste ape, din toate împărăţiile, suportând poluări care erau gata să-l sufoce şi scăpând din strâmtori care voiau să-l sugrume, ajungea, în sfârşit, la largheţe, împreunându-şi apele cu cele ale unei mări albastre, care se chema, nu se ştie de ce, Marea Neagră. Acolo, înainte de a se pierde în Marea cea fără de hotar, Dunărea se despleteşte şi se desfată ca, vorba ceea, o femeie tânără, plină de nuri şi de voluptăţi, în faţa oglinzii. Stufărişuri prin care poţi să te rătăceşti, păduri de arini şi de mesteceni, covoare de nuferi şi de crini, pe care nici cei mai vrednici ţesători, din Valahia, din Transilvania sau din Ţara Moldovei, nu le-ar putea înflori atât de măiestru, colonii de păsări, venite din largurile lumii, turme de mistreţi, grohăind veseli, enoţi (fără colaci în coadă), bursuci şi dihori, căprioare pornite la vânătoare de lupi, astea şi multe altele sunt vieţuitoarele la vedere. Căci, după cum prea bine ştiţi, dragi cititori/ ascultători, sub luciul apei se întinde o altă împărăţie, aflată în cârmuirea lui Peşte Împărat. Flutur şi Peşte Împărat convieţuiesc, de când lumea, într-o adevărată frăţietate, nimeni n-a auzit de vreun război, de vreo ceartă sau vreo râcă între ei, că n-au ce împărţi, fiecare trăind într-o deplină îndestulare în împărăţia ce i s-a hărăzit. O singură dată Peşte Împărat i-a trimis un înscris (pe un solz de sturion) Împăratului Flutur, în care îi reclama faptul că nişte derbedei de pelicani dăduseră iama-n puiet, exact în perioada când pescuitul era interzis. Împăratul Flutur nu putea lăsa lucrurile-n coadă de peşte. Drept pentru care, l-a chemat la el pe Pelicanol, mai-marele Pelicanilor, şi i-a spus tărăşenia.

– Ştiu, a zis acesta, şi ştii şi tu, Împărate, cum e tineretul din ziua de azi. Băieţii au chiulit la ora de Pescuit – care, la noi, e cam cum ar fi Lucrul manual la Cei-cu-Două-Mâini-Două-Picioare-şi-o-Tărtăcuţă – şi habar n-aveau că e embargou la peşte. Dar au primit pedeapsa meritată: timp de o lună, nu vor mai mânca peşte proaspăt, ci doar scrumbie afumată. Sper să se înveţe minte.  

Flutur-Împărat i-a răspuns – desigur, pe-o aripă de flutur-regal – lui Peşte-Împărat, asigurându-l, dincolo de stima şi mândria de care se bucură Adâncimea Sa, că cei vinovaţi au fost pedepsiţi, iar astfel de abuzuri n-au să se mai repete, cel puţin cât va domni el peste Împărăţia Fluturilor, adică în veacul veacurilor.           

În afara acestui diferend, mult era mulţumit Împăratul Flutur de împărăţia lui. Împărăteasa se dovedea, cu voia lui Dumnezeu, prolifică, îi dăruia an de an, mii de Fluturi, care împânzeau cerul şi pământul, împodobeau copacii şi mângâiau apele, toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi, în zborul lor primăvăratec. Ci trebuie spus, iubiţi cititori, că, în momentul când începe povestea noastră, era primăvară, toţi Fluturii şi toate Fluturesele se treziseră la viaţă, după amorţeala de peste iarnă. Era şi mult de muncă la Împărăţie, în acest anotimp, dar şi bucuriile erau pe măsură. Împăratul şi Împărăteasa, din castelul lor clădit pe o frunză de lotus, deodată cu cafeaua de dimineaţă, îşi sorbeau din ochi fiii şi fiicele, nepoţii şi strănepoţii, cum se dedulceau la toate cele, în această adevărată Împărăţie a apelor, cum o şi botezase un munte de om, care se preumblase şi el pe acolo. Şi erau fericiţi peste poate. Nu există loc pe pământ mai frumos ca acesta, îşi ziceau ei. Copacii tocmai îşi deschideau florile şi frunzele, trestiile îşi înălţau lăstarii, ţi desfătau ochii, peste toată Împărăţia. Puteai să guşti frunza cea acrişoară a plopului, mereu neliniştită, palpitând ca o fecioară la primul sărut; frunza arinului, ca o inimioară de mărţişor, sau cea a mesteacănului, plină de promisiuni. Desigur, orice Flutur visa la o frunză de dud, doar că duzii nu creşteau prin părţile astea, având alte Împărăţii. Însă puteai să te lăfăi pe o frunză de nufăr, sau pe una de podbal, să-ţi ghiceşti, pe-un fir de romaniţă, care ţi-o fi partea şi norocul… Şi câte şi mai câte, ca-n poveste, că înainte mult mai este… (Va urma) 

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video