Povestea oamenilor leneși

În mediile sofisticate – adică populate, de regulă, cu intelectuali –, lenea este considerată (spre surprinderea celor mai mulți dintre dumneavoastră poate) o virtute. Lumea bună tinde să o asocieze cu inteligența superioară și, desigur, cu anumită înclinație către contemplația filozofică. Un personaj fin, care crede despre sine că ar fi, deopotrivă, educat și deștept, îi va disprețui necondiționat pe cei harnici, preocupați carevasăzică prea tare de muncă – munca zilnică, sistematică, încărcată, uneori, de numeroase responsabilități. Chiar trezitul de dimineață sugerează, pentru rafinații de mai sus, un semn de – trebuie să mă exprim fără eufemisme – prostie consolidată. Viața a fost dată pentru o altfel de atitudine, își spun lor înșiși, dar și celorlalți, respectivii ipochimeni. Una de bucurie și libertate a spiritului, senzații ce nu pot fi obținute decât prin relaxarea intelectuală și fizică perpetuă, „autosuficientă” și, totodată, „autoformatoare”. Efortul permanent, simțul răspunderii, agitația laborioasă, dimpotrivă, ucid gândirea și, ultimativ, abrutizează. Știm cu toții că există o asemenea viziune în cercurile înalte ale societății. A existat dintotdeauna, ea nu constituie, să ne înțelegem, o cucerire a modernității ori o consecință a civilizației. Din start însă, cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să o clasific drept prejudecată. O prejudecată fundamentată pe o falsă realitate, ca toate prejudecățile bunăoară. În postură de ființă rațională, nu ai de ce să percepi lenea sub auspiciile istețimii, iar hărnicia sub cele ale sărăciei spirituale, fie și din simplul motiv că experiența milenară a umanității ne învață un principiu axiomatic: absolutizările de orice natură nu corespund dinamicii (eterogene) a vieții.

De aceea, suntem obligați să constatăm că, în toate epocile și în toate ariile geografice, tipologiile omenești, în varietatea lor aparent infinită, au intrat, amestecându-se „democratic”, în componența tuturor claselor sociale, grupurilor etnice, structurilor biologice, genetice, psihologice ș.a.m.d., funcționale în sistemele de organizare umană. Complexitatea existenței refuză, în consecință, „încondeierile” fixe și „categorisirile” gnomice. O afirmație absolutizantă despre un grup de inși, care pornește de la sesizarea unei (eventuale) dominante comportamentale în interiorul grupului în cauză, se va dovedi, fără excepție, eronată. Propoziția – „Americanii sunt generoși.” – este complet neadevărată (mai ales, vai, astăzi!), deși una dintre trăsăturile de bază ale caracterului american rămâne generozitatea (să sperăm că și în viitor). Pare totuși stupid să bănuim, de aici, că fiecare exemplar uman al Lumii Noi ar fi strivit de preaplinul propriei sale bonomii (priviți-l pe Trump, dacă nu credeți!). La fel se va întâmpla și cu o construcție (destul de frecventă, din păcate, astăzi, să admitem) de genul – „Românii sunt corupți.” Va fi câștigat ceva teren, la noi, corupția, în ultimul veac, nici o îndoială, dar faptul nu poate defini in extenso fondul mentalitar românesc. Tot așa cum nu poate exclude, în contrapartidă, noțiunea corupției din mecanica altor identități naționale, faimoase, invers, pentru corectitudinea lor fără cusur. Mă gândesc la nemți și la nordici în general. Nu poți zice despre ei, într-adevăr, nici măcar în glumă, că „ar fi corupți”, dar aceasta nu extirpă fenomenalitatea corupției din universul lor. Mutatis mutandis, deduc foarte ușor că nu toți leneșii sunt automat inteligenți și nici toți „workaholicii” necesarmente simpluți din punct de vedere intelectual.

În cazul ăsta însă – vor sări, probabil, ca arși leneșii meditativi –, după exemplul folosit de tine, editorialist nefericit ce ești, va trebui să acceptăm, negreșit, că deșteptăciunea reprezintă o dominantă a stării de lene și că, într-un anumit sens, chiar o caracterizează pe aceasta. În plus, prizonierule al muncii, după principiul vaselor comunicante, vom recunoaște și că prostia identifică, în ansamblu, starea de hărnicie. Poate că da, răspund (nu avem totuși statistici și cercetări edificatoare), dar, fie și așa, observ că, între inteligentul leneș și inteligentul harnic apare, inevitabil, un decalaj de potențial și utilitate. Ei se află pe trepte diferite de evoluție. În vreme ce inteligența leneșului ajunge un „bun irosit”, posesorul ei fiind definit de sterilitate, inteligența harnicului este fertilă, generând „progresul”. Oricât de capabil intelectual, leneșul devine dispensabil, în ordinea istorică, pe când harnicul are o funcție vitală în marele organism social. Așadar, nu „dominanta” stabilește regula în acest context, ci „rezultatul”. Iar el se situează, evident, dincolo de orice comentariu depreciativ. Răsturnând puțin situația, să precizăm că, și în planul opus, prostul harnic îl „bate” oricând pe prostul leneș în mecanica istoriei. Prin urmare, lenea nu e nicidecum o virtute. Ar putea fi cel mult o infirmitate. Mortală, bineînțeles.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video