Personalitatea Adei Lupu, cândva interesată de modeling, scriind versuri cu rimă naivă şi atingând coarda sensibilă a oamenilor, se regăseşte în spectacol. Dedublată pe de o parte între raţiune şi simţire, iar pe de altă parte între viaţă reală şi viaţă imaginară, protagonista este pe rând copil sau adult. Stările interioare ale personajului (Cristina) se obiectivează într-o ipostază distinctă (Cristi). O ipostază aparte a personajului este şi prietenul imaginar din copilărie (Copilul Mare), a cărui moarte poetică şi suprarealistă semnifică pierderea inocenţei.

Spectacolul se construieşte în intervalul dintre poem ludic şi gravitate ori dintre candoare dezarmantă şi maturitate vinovată şi seacă. Costumaţia protagonistei amestecând elemente vestimentare de adult (ciorapi albi cu bandă adezivă) cu elemente specifice vestimentaţiei copiilor (şosete trei sferturi cu fundiţe roşii) sugerează împletirea dintre ingenuitate şi frivolitate. În plus faţă de monodrama prezentată la concursul de dramaturgie, Ada Lupu a compus versurile pentru trei songuri, dedicate iubitului mamei Cristinei (care devine iubitul timpuriu al protagonistei), poetului de la cenaclul de poezie cu care experimentează o nouă aventură amoroasă şi copilului care creştea în ea îngrijorător de mult, în timp ce ea se micşora în jurul copilului ei (ca şi cum o foame teribilă l-ar fi făcut să mănânce din corpul mamei sale). Songurile sunt un fel de creepy lullabies (cântece de leagăn înfiorătoare) a căror prezentare în faţa publicului este de efect. În cazul unuia dintre songuri, Ada Lupu propune un mod inedit de rapping pe muzică rock.

Într-un decor minimalist şi o atmosferă uşor psihedelică datorită jocurilor de lumini şi universului sonor, Ada Lupu alege să spună Povestea păsării fără cuib, având evidente note autobiografice, cu detaşarea solicitată de dedublări (sensibilitate-raţiune, candoare-maturitate, real-imaginar), dar şi cu un inevitabil impact emoţional. Armonizând prin prestaţia artistică ipostazele personajului său (Cristina, Cristi, Copilul), Ada Lupu sondează profunzimile propriului subconştient, făcând cu rapiditate trecerea între voci, stări de spirit contradictorii şi registre diferite. Cu aceeaşi rapiditate, ea parcurge etapele definitorii din viaţa unei femei al cărei profil urmează modelul mamei sale, dar face apel la imaginaţie în portretizarea acesteia. Zeci de ani sunt trecuţi în revistă cu o viteză ameţitoare, reuşitele profesionale, aventurile, căsătoria, copilul, trădarea suferită, încercarea de refacere a vieţii etc. acumulându-se, sporind suspansul şi intensitatea conflictului interior, menţinând vii atenţia şi interesul privitorului. Pe măsură ce viaţa construită imaginar şi scenic evoluează, decorul se îmbogăţeşte prin câteva elemente (rame foto cu imaginea actriţei sau cu imaginea mamei din viaţa reală). Această schiţă a unei vieţi posibile trimite spre un crez al actriţei: „Aşa sunt eu. Mă cam grăbesc. Totul mi s-a-ntâmplat repede”.

În multe rânduri, ca atunci când explică titlul spectacolului, Ada Lupu are în vedere copilăria personajului ei. Cuibul era făcut din picioarele mamei Cristinei în cadă, pentru a-i face loc atunci când se îmbăiau împreună. Ulterior, semnificaţiile s-au extins, chiar dacă în continuare cuibul trimitea la nevoia de afecţiune sau stabilitate în pofida unei dorinţe de libertate imposibil de limitat. Între aceste două extreme (nevoia de echilibru şi dorinţa de libertate) se dizolvă în nefericire Copilul Mare şi se consumă existenţa imaginară a femeii în care s-ar fi transformat protagonista. Pentru ca la final să o regăsim din nou copil, în mijlocul obsesiilor de la început (ploaia, umbrela, „bărbatul atât de înalt”), negând destinul femeii din imaginaţie (vizita finală e cel mai probabil una la un sanatoriu, în orice caz un loc unde nimeni nu şi-ar dori să se afle, pentru că musafirul intră pe uşa din spate ca să nu fie văzut). Teama de eşec, de propria imaturitate afectivă (pendularea între mai mulţi daddies care îi făceau cadouri şi o plăceau, fără să o iubească sau care doreau un copil ca ea, dar nu cu ea), nevoia de siguranţă afectivă (mascată de o instabilitate exacerbată), căutarea figurii paterne, nevoia de protecţie circumscriu şi întreţin climatul emoţional.

Bazat pe o anticipaţie de proporţii, scenariul revine în cele din urmă la datele de la început, revelând între timp câte ceva despre personajul expus prin interacţiune cu publicul, redarea poveştii, atmosferă vizuală şi sonoră. Montând la limita dintre spectacol pentru copii şi spectacol pentru adulţi, regizoarea aduce povestea în zona ei de interes, care coincide cu zona de interes a Adei Lupu, şi contribuie foarte mult la modul în care actriţa realizează gesticulaţia de fineţe şi în acelaşi timp de precizie a personajului său.

(Povestea păsării fără cuib de Ada Lupu, cu Ada Lupu, regia: Iris Spiridon, concept scenografic şi univers sonor: Iris Spiridon şi Ada Lupu, premiera: 21 aprilie 2017, sala Uzina cu Teatru, Teatrul Naţional ”Vasile Alecsandri” Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)