
Povestea pierdută a cearşafului nupţial, spusă de un cunoscut istoric ieşean. “Strănepoata Niculinei l-a găsit în pod, în lada cu zestre”

Aceasta era în satul de odinioară unul din riturile de trecere, alături de cel al botezului şi al înmormântării, păstrat cu sfinţenie până în anii de după război, când noul regim ateu l-a combătut cu asprime, etichetându-l drept superstiţie învechită. Familia veche a fost supusă unei sistematice presiuni pentru a părăsi tradiţiile creştine ori cele ţărăneşti şi a se alinia cerinţelor lumii noi, despovărată de istorie. Azi acest rit de trecere a dispărut cu totul, fiind privit de mulţi ca o tradiţie retrogradă. Că aşa sunt vremurile!
Niculina s-a pregătit din vreme ca la sorocul măritişului să aibă zestrea pregătită. Mama Ioana a deprins-o de copilă să fie harnică, să ţese ştergare din borangic de culoarea spicului şi cu fir mătăsos. Apoi lăicere, perne, plapume şi covoare din lână ţigaie. Că doar o dată se mărită fata, şi apoi era de ocară să nu ai ce arăta la jocul zestrei. Ioana a vegheat să îi dea învăţătură de bunăcuviinţă, să pună capul în pământ de o fi ca vreun flăcău să o iscodească, să îi spună totul, ca la spovadă, astfel ca nimic necuvenit să nu se întâmple. Într-o zi de vară i-a arătat o floare mare, albă, tălmăcindu-i: asta-i Ruşinea miresei, aşa mi-a zis şi mie mama, că de n-o mai fi ruşine la fete or să rămână nemăritate! Ascultătoare, Niculina a luat aminte la poveţele mamei, păzindu-şi fecioria cu sfinţenie, deşi se mai perpelea de dragul câte unui flacăiandru care-i ţinea calea la horă.
Cum toate erau din vechime rânduite în satul românesc de odinioară, văzând Ioana că fata s-a împlinit, are coapse rotunjite, cosiţe mătăsoase şi bujori în obrăjori, când a trecut de sorocul de 15 ani, i-a destăinuit că în Postul câşlegilor, când se întind războaiele de ţesut, o să ţeasă un cerşaf mare din in din cel mai grosuţ, ca să nu se rupă prea lesne. Cum fata s-a îmbujorat, ştiind şi ea despre taina cearşafului, Ioana i-a spus că asta va fi zestrea ei cea mai de preţ, că de pata roşie de pe el, ca la Ruşinea miresei, atârnă dacă va fi femeie preţuită, ori va fi de ocară şi pacoste pentru tot neamul. A lăsat-o pe ea să îl ţese cu grijă; a ieşit frumos, deşi parcă mai aspru decât celelalte, apoi i-a împletit dantelă şi l-a pus la loc de cinste. Când Niculina a ajuns la sorocul de 16 ani, Ioana i-a spus că a cam venit vremea măritişului, iar Toma lui Arghirtoc mai ce i-a trimis vorbă că ar binevoi să vină în peţit. Drept e că Toma era băiat de oameni gospodari, făcuse cătănia, era ager la minte şi harnic, deci tocmai bun de însurătoare. Cum nu ieşise din vorba mamei, Niculina s-a învoit fără nazuri, l-a primit pe peţitor cu bucate alese şi au pus la cale ca nunta să fie înainte de Sfinţii Arhangheli. Au urmat pregătirile, au fost poftite neamurile şi megieşii, iar în sâmbăta de dinaintea cununiei a pornit alaiul de flăcăi în căruţe cu cai împodobiţi şi muzicanţi, înfăţişându-se la casa miresei. Niculina tremura ca varga, ca nu cumva să nu iasă totul bine. Au întâmpinat alaiul flăcăilor cu vin din belşug din cel nou, au întins mesele, au jucat cu poftă, după care Ioana i-a încredinţat fata ginerelui, neuitând să-l povăţuiască să o aibă în grijă, doar nici ea nu a pierdut vremea, încredinţându-i fecioara harnică. Apoi tatăl Toader i-a arătat zestrea făcută de mâna Niculinei, i-a dăruit un pogon de pământ bun din luncă, o junică şi mai multe oi, îndemnându-l pe ginere să fie hotărât, dar blând şi să-i dăruiască nepoţi. Flăcăii din sat n-au uitat să negocieze preţul fetei cu mirele, amintindu-i că le-a răpit o fată vrednică şi frumoasă pe care puseseră mai mulţi flăcăi ochii. Toma a trebuit să le dea dreptate, învoindu-se să o răscumpere pe mireasă pe o vadră de vin şi un pol. Mirii s-au aşezat în carul cu zestre, Niculina s-a despărţit cu lacrimi amare de părinţi şi de surori, pornind spre casa nouă, strângând la piept icoana Maicii Domnului, apărătoarea familiei, împodobită într-un ştregar frumos ţesut de ea.
Drumul i s-a părut o veşnicie, neoprindu-se din plâns. Toma o mângâia drăgăstos, legându-se cu jurământ să aibă grijă de ea ca de ochii din cap, dacă se ştie fără de păcat trupesc, doar şi onoarea lui e în joc. La auzul vorbelor ferme ale lui Toma, fata a roşit, privindu-l duios, doar nu păcătuise cu nimeni, ştiind cât de mare ar fi ruşinea. În satul mirelui totul i s-a părut străin şi urâcios. Noroc de socri şi de tinerii din sat care i-au întâmpinat cu căldură. S-a încins din nou hora, fetele au aşezat zestrea în casa cea nouă, sub privirile iscoditoare ale unora care se uitau cu jind la minunăţiile făcute de Niculina.
La gătitul mirilor au venit fetele şi flăcăii din sat, după datină, Niculina i-a dăruit mirelui o cămaşă albă împodobită cu flori, iar acesta i-a oferit coroniţa de mireasă. Apoi alaiul a fost condus la biserică, iar preotul i-a unit pe veci în faţa lui Dumnezeu, povăţuindu-i să se iubească, să se învrednicească de prunci, neuitând să îi spună miresei că îi este datoare cu ascultare şi supunere lui Toma.
A venit toată suflarea satului la nuntă, neuitând nici boierul să îi felicite şi să le dăruiască o junică. La miezul nopţii, mai înainte ca nuntaşii să se cherchelească, mirii au dispărut. Mama Ioana, mama soacră şi rubedeniile apropiate i-au condus în camera de zestre. Niculina a întins cerşaful făcut de mâna ei, sub privirile vigilente ale soacrei, care a vegheat să nu fie urmă de îndoială. Niculina tremura din toate încheieturile, abia ţinându-se să nu izbucnească în plâns. Când soacra s-a convins că totul este după rânduială i-a poftit pe toţi afară, a încuiat uşa şi a rămas de strajă, ca să aducă vestea cea bună ori cea rea, după caz. Mirii s-au iubit cu foc, uitând de ochiul soacrei, apoi au luat cerşaful purtând mărturia fecioriei Niculinei, l-au arătat nuntaşilor, s-au felicitat şi au dănţuit până în zori.
Aceasta era în satul de odinioară unul din riturile de trecere, alături de cel al botezului şi al înmormântării, păstrat cu sfinţenie până în anii de după război, când noul regim ateu l-a combătut cu asprime, etichetându-l drept superstiţie învechită. Familia veche a fost supusă unei sistematice presiuni pentru a părăsi tradiţiile creştine ori cele ţărăneşti şi a se alinia cerinţelor lumii noi, despovărată de istorie. Azi acest rit de trecere a dispărut cu totul, fiind privit de mulţi ca o tradiţie retrogradă. Că aşa sunt vremurile!
Nu au lipsit nici unele cârteli, dar, vorba lui bădiţa Ion de la Humuleşti: Zi-i lume şi te mântuie! Babei Didina îi scăpă cu voce tare un cuget de îndoială: da dacă a fi sânge de-a lui Toma, ca să nu păţească ruşine mare? La care mama soacră i-o reteză scurt: mai taci, piază rea, că doar Toma nu-i nelumit şi n-au pierit vădanele din sat!
Personajele din povestea acestui rit de trecere, cândva obişnuit în satele româneşti sunt reale. Eu doar v-am spus istorioara care a avut loc acum un veac, în noiembrie 1923, într-un sat din Bărăgan. Ea nu are nici o legătură cu povestea din romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu. Iar eu deţin proba materială: cearşaful-martor. Într-o zi, o strănepoată a Niculinei găseşte în pod o ladă cu zestre: ştergare de borangic frumos împodobite cu flori stilizate şi păuni, lăicere, gulere croşetate şi cearşaful cu pricina. El era transmis din generaţie în generaţie, ca mărturie de virtute şi semn de preţuire faţă de bunică, mamă, fiică. În lumea veche, de onoarea miresei atârna soarta familiei. Într-o clipă, în noaptea nunţii, destinul se juca cu viitorul tinerei familii. Dacă sângele fecioarei curgea, onoarea era nepătată, iar dacă nu, ruşine şi risipire.
Au trecut o sută de ani de atunci. La a treia generaţie, strănepoatei nu-i mai spune nimic lumea veche, cu obiceiurile ei arhaice, uneori crude. Legăturile cu tradiţia au slăbit, s-au formalizat ori s-au risipit. Iar strănepoata a scos la vânzare amintirile. Printre acestea, cearşaful nupţial şi câteva ştergare de borangic ţesute şi iscălite de Niculina au ajuns la mine.
Text apărut în secțiunea OPINII a Ziarului de Iași
Publicitate și alte recomandări video