Povestirile unui profesor ieşean pe Drumul Mătăsii. Cum l-a întâlnit pe Gorbaciov în Uzbekistan, de la Taşkent la Samarkand?

duminică, 24 septembrie 2023, 08:20
5 MIN
 Povestirile unui profesor ieşean pe Drumul Mătăsii. Cum l-a întâlnit pe Gorbaciov în Uzbekistan, de la Taşkent la Samarkand?

Poate juca Uzbekistanul cartea independenţei? Are resurse – petrol, gaze naturale, pământuri irigate – dar nu are o clasă politică ori aceasta se comporta ca o pătură superpusă ce pare să compromită viitorul. În toate republicile asiatice foste sovietice clasa politică s-a născut din coasta KGB-ului. Părinţii fondatori ai noilor naţiuni au descoperit cu mândrie trecutul, celebrându-l în forme megalomane. Dar când vine vorba despre viitor devin brusc mai sceptici.

Din Dubai la Taşkent, capitala Uzbekistanului este recomandat să zbori cu Uzbek Air, o companie tânără şi cu servicii impecabile, printre cele mai bune din câte am avut parte vreodată. Prima surpriză este avionul american şi nu cel rusesc, la care te-ai fi aşteptat. Cei mai numeroşi pasageri sunt uzbeci care lucrează în Emiratele din Golf. Domină tinerii, îmbrăcaţi europeneşte. Vorbesc engleza şi se comportă cu dezinvoltura turiştilor obişnuiţi cu călătoriile. Puţini mai poartă straie tradiţionale. Câte un uzbec mai în vârstă preferă rusa deprinsă în anii lungi ai stăpânirii sovietice.

Aveau aşteptări prudente cu privire la fosta republică sovietică, aflată cândva pe harta turistică oficială a URSS, pe post de oglindă a industrializării. Iar ţara chiar a fost dezvoltată, cu deosebire în sectorul construcţiilor de maşini grele şi a culturii bumbacului. Dar prăbuşirea comunismului a avut acelaşi efect ca şi în România, prin dispariţia marii industrii. S-a întâmplat aşadar şi la ei, făcând ca prezentul şi viitorul să fie privite cu neîncredere, mai ales de cei vârstnici. Era bine în imperiul roşu? Desigur, îţi spun cei bătrâni care îţi demonstrează că prăbuşirea are un singur vinovat: Mihail Gorbaciov. Mă simt exact ca în România generaţiei ctitorilor regimului. Iar azi tinerii sunt obligaţi să lucreze în Golf ori în marile oraşe ruseşti. Ca atare, independenţa ţării, dobândită între anii 1990-1991 este plătită destul de greu. Dar merită, îţi spun cei mai tineri, care au speranţe prudente cu privire la viitor. Însă viitorul pare să le scape, întrucât puterea este deţinută de grupări corupte organizate în partide politice care pretind că lucrează pentru patrie şi popor. Cei mai tineri îţi vorbesc deschis despre molima corupţiei care ţine ţara captivă faţă de Rusia. Fractura dintre generaţii pare ireconciliabilă: bătrânii sunt de partea Rusiei şi în războiul acesta cu Ucraina, repetându-ţi papagaliceşte doctrina putinistă a „denazificării” liderilor politici de la Kiev. Doar sunt urmaşii lui Bandera, îmi replică tăios un bătrân, altfel nu ar avea nebunia să se pună cu Rusia. Acea Rusie etern învingătoare, pe care nu o poţi învinge decât supunându-te şi boicotând-o din interior. Stranie teorie, dar cu atât mai atractivă cu cât este mai absurdă!

Poate juca Uzbekistanul cartea independenţei? Are resurse – petrol, gaze naturale, pământuri irigate – dar nu are o clasă politică ori aceasta se comporta ca o pătură superpusă ce pare să compromită viitorul. În toate republicile asiatice foste sovietice clasa politică s-a născut din coasta KGB-ului. Părinţii fondatori ai noilor naţiuni au descoperit cu mândrie trecutul, celebrându-l în forme megalomane. Dar când vine vorba despre viitor devin brusc mai sceptici. Atât de repede s-au stins speranţele şi idealismul de la începutul anilor 1990! Mă simt ca acasă, în România: aceleaşi judecăţi sumare cu privire la trecutul recent, aceeaşi supralicitare a trecutului îndepărtat, acelaşi apetit pentru nostalgii şi teorii conspiraţioniste. Părintele fondator al noii naţiuni – Islam Karimov – este celebrat la o scară megaistorică, naţiunea recunoscătoare dedicându-i un mausoleu impresionant în Samarkandul natal. Eroii dorm liniştiţi, în vreme ce urmaşii risipesc zestrea. De aici sărăcia şi uneori degringolada. Modelul politic moscovit se reproduce pleonastic la periferia imperiului. De aceea în aproape toate republicile sovietice domnesc mici satrapi susţinuţi de Rusia. Dar Moscova nu mai deţine pârghiile economice pentru a-şi consolida stăpânirea. Prăbuşirea economiei ruseşti se reflectă devastator şi în fostele gubernii: produsele emblematice ale metropolei au dispărut aproape cu desăvârşire. Rusia nu-şi poate asigura nici propria piaţă, darămite să satisfacă aşteptările emancipate ale naţiunilor asiatice, care trăiesc cu frenezie visul maşinii americane sau japoneze. Cât despre maşinile ruseşti, uzbekul de rând nu ezită să le ia în derâdere.

Dacă te ghidezi după imaginea străzii te simţi la fel ca în Europa. Iar piaţa auto a ţării este ocupată în proporţie covârşitoare de Chevroleturi. Rusia s-a retras în subteran, uzând de pârghiile solide ale reţelelor kaghebiste, încurajând corupţia şi grandomania liderilor locali. Astfel divizate, societăţile din Asia Centrală par condamnate la o stare de letargie perpetuă.

După 30 de ani de experimentare a regimului de independenţă controlată, aceste ţări au probabil nevoie de o „revoluţie glorioasă” pentru a evolua. Germenii acesteia par să încolţească azi, pe fondul crizei de încredere în elitele locale şi cele moscovite. Viitorul lor depinde de rezultatul războiului din Ucraina şi de presiunea economiei chinezeşti. Partida rusească pare să fie pierdută deocamdată. Dar trecutul nu moare niciodată până la capăt. De aici incertitudinile cu privire la viitor.

În capitala Taşkent şi în marile oraşe se poartă stilul occidental, iar hybrisul care a rezultat nu este foarte diferit de cel de la noi. Vor reuşi aceste ţări să reînvie gloria apusă a vremurilor în care Samarkandul era Edenul Orientului şi perla lumii islamice? (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii