Predicatorul

De mescal am aflat prima oară din romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului, tradus în ro­mânește de Ion Caraion și publicat la noi în 1978. (Nu mai am, din păcate, versiunea aceleiași cărți amețitoare, distilată de re­gretatul meu prieten, Florin Șla­pac, desă­vârșit cunoscător al materiei transpuse și al substan­ței rafinate.) Am și gustat cândva băutura; pot spu­ne că nu mi-a dat vreo senzație deosebită, pesemne că n-am sorbit destulă, ori era contrafăcută…

Așa se explică subitul interes stârnit la citirea numelui Mezcaleros înscris cu litere Western Style pe coperta albumului The Preacher (2020, ©Philippe Mar­seille under exclusive licence to TB Music Production France). Cât despre poză… Ce poți zice? Un tip cu pă­lărie ruptă, poncho, ciocate, trabuc scurt, barbă ne­rasă ș.a.m.d. Clint Eastwood sau Stevie Ray Vaughan? Nu! E francezul Phil „Mezcal“ Marseille, care cântă la chitară, dobro, muzicuță și vocal, ba mai este și autor al celor 12 piese, una și-una, în genul Southern-TexMex-blues-rock. Adică o mixtură de stiluri consacrate de vreo 40-50 de ani și consumate cu antren de-un public răspândit pe glob ca albinele într-un lan de floarea soarelui sau ca furnicile disperate într-un deșert pictural.

Ca mulți tipi răzvrătiți contra situației inconfortabile – mai degrabă a vieții, decât a societății lor – și refugiați prin coclaurile Americii tuturor posibilităților, zăpăcitul Philippe, născut în Mar­silia, a visat din adolescență să cânte ca-n Texas. Se hrănise cu iconografia filmelor western-spa­ghetti ale lui Sergio Leone (evident preluată în recuzita sa), dar mai ales cu muzica provenită din zona TexMex. Și nu doar de acolo. Rory Gallagher a fost cel care, fără să știe, i-a decis viața. La 15 ani, văzându-l la TV pe impetuosul irlandez, Phil a hotărât că e cazul să și cânte, nu doar să asculte blues-rock. Având ceva bănișori, a cumpărat un amplificator mi­cuț, o chitară SH și s-a pus pe trea­bă. Copil fiind, beneficiase și de împrejurarea că a locuit cu părinții o vreme în El Paso, mi(s)tica localitate al cărei nume trezește reverii violente, stinse în tequila sau bourbon de cea mai aspră contrabandă. Ce va fi trăit pe graniță, n-am aflat; se poate pre­supune că asimilarea univer­sului cultural – particular, învățarea muzicii – s-a împlinit cu prisos de măsură, de vreme ce prelucrarea lui pe primul disc, Road to Texas (2011), înregistrat la Tone House Studio, Franța, e aproape… Hai, să nu zic imitație, nici plagiat, nici pastișă (fiindcă e câte puțin din astea), ci doar extensie a temelor consacrate mu­zical în arealul po­pulat de oa­meni duri și foarte muncitori, indiferent ce profesie au. Se distinge, izvor subteran de iriga­ție, sunetul spe­cial ZZ Top, precum și alte pâ­râiașe fără localizare precisă.

Primul disc promitea mult, lucrurile păreau cumva chitite pe o carieră tipică trupelor de tur­neu cu buget redus și concerte în cluburi consacrate sau festiva­luri modeste. Având alături de la început pe Yvan Ackerman, tobe, și Mitch Sanches, bas, Phil a reușit să editeze abia anul acesta al doilea disc, înregistrat tot la Tone House. Douăsprezece piese de excelență viguroasă, frazare im­pecabilă, chitară ce „umple“ boxele, texte fără pretenții, însă generoase, inspirate din viața lui „Mezcal“, nu prea deosebită de a muzicienilor pământeni. Pentru că, spune autorul: „All these songs are a part of my life, with suffering and happiness… Our lives are bluesy… or rockin’… and this is exactly what Mezcaleros is“..

Viața fiecăruia e diferită. Orice ai face, confortul e volatil. Merită, așadar, să-l cauți și-n mescal?

Publicitate și alte recomandări video