Înființată în urmă cu 160 ani de Cuza, Curtea de Conturi a avut un rol cât se poate de important în dezvoltarea statului român modern. De la început, menirea ei a fost să vegheze asupra modului de administrare a resurselor financiare publice, ca ulterior rolul și locul său în stat să fie stabilit prin Constituțiile din 1866 și 1923 și legile consacrate organizării și funcționării instituției. Între 1864 și 1947 s-au succedat 11 președinți la conducerea Curții de Conturi. Primul președinte, numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la data de 6/18 iulie 1864, a fost Alexandru Romalo.

Citiți aici integral ediția Ziarul de Business nr. 7

Acesta s-a născut în Iași, la data de 10/22 iulie 1819, părinții săi fiind postelnicul Iordache Grigoriade Romalo și Maria (născută Roset), fiica vornicului Iordache Roset de la Solești. A urmat studii de drept Paris, în 1845 susținându-și public teza de licență. La 31 octombrie 1860 Cuza îl desemnează Ministru secretar de stat la Departamentul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, ca mai târziu, prin Decretul nr. 757/1864, să fie numit Președinte la Curtea de Compturi (la propunerea Adunării Elective), instituție proaspăt înființată, după modelul francez al Cour des Comptes. Avea în subordine opt membri judecători, un procuror, un substitut, opt referendari și personalul cancelariei. Alexandru Romalo a avut un rol determinant în organizarea noii instituţii, rămânând în funcție şi sub Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, până în data de 1 ianuarie 1868, când se și retrage din viața publică, din cauza problemelor de sănătate (decedând în iulie 1875) (https://www.curteadeconturi.ro/presedintii-curtii-de-conturi).

Pentru că ne-am propus să ne referim la Președinții ieșeni ai Curții de Conturi, amintim doar în treacăt că în perioada interbelică, prin Legea adoptată în 1929, Curții de Conturi îi sunt întărite atribuțiile de control și judecătorești, instituția primind același rang ca al Înaltei Curți de Casație. Apoi, criza economică, regimurile dictatoriale și anii de război au făcut tot mai dificilă activitatea Înaltei Curți de Conturi. Punctul culminant apare în anul 1948, când puterea comunistă a desființat-o. Ultimul preşedinte al Curţii de Conturi (1945 – 1947) din perioada Regatului a fost ieșeanul Grigore Oghină.

Acesta s-a născut în anul 1885, ca fiu al învăţătorului din satul Scopoşeni, sat care aparține în prezent comunei Gorban, judeţul Iaşi. În 1909, după obţinerea licenţei în Drept la Universitatea din Bucureşti, s-a încadrat ca funcţionar la Ministerul Industriei şi Comerţului, urcând apoi treptele ierarhiei până la funcţia de director al Direcţiei Contabilităţii. În anul 1935 s-a transferat la Ministerul de Finanţe, ca în martie 1941 să fie ales consilier al Înaltei Curţi de Conturi. Doi ani mai târziu (septembrie 1943) a fost numit preşedinte al Secţiei a II-a, iar în iulie 1945 devine prim-preşedinte al Curţii de Conturi a României.

A ocupat această funcţie până la sfârşi­tul anului 1947, când s-a re­tras, se pare, din motive medicale. Dorim a se reține că ultimul preşedinte al Curţii de Conturi din perioada Regatu­lui, împreună cu Cesar Hârjes­cu, a elaborat un important volum editorial – Legea minelor promulgata prin decret regal no. 971 din 27 martie 1929 (https://historiarum.ro/ produs/lege-pentru-modificarea-legii-minelor-din-4-iulie-1924-1929). Acesta cuprinde expunerile de motive, cuvântarile și dezbaterile parlamentare legate de adoptarea res­pectivei legi. Lucrarea (236 pag.) a apărut la Editura Socec, din Bucuresti, în anul 1929, fiind extrem de apreciată în epocă.

Publicitate și alte recomandări video