Prezidențialele: deficit de ofertă

Formarea alianței Partidul Mișcarea Populară – Forța Dreptei și decizia de a susține candidatura lui Ludovic Orban în alegerile prezidențiale au completat tabloul electoral al sfârșitului de an. E greu de crezut că mai pot apărea elemente semnificative în privința ofertei de personalități în competiția pentru funcția supremă – dar în politică trebuie să fim precauți.

Așadar, avem la linia de start trei din ultimii patru prim-miniștri, domnii Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă și Ludovic Orban. Avem doi candidați cu experiență electorală în asemenea curse – domnul Mircea Geoană (a doua candidatură) și, desigur, domnul  Kelemen Hunor (a patra încercare). Avem cel puțin două prezențe feminine certe (doamna Elena Lasconi și doamna Diana Șoșoacă). În fine, observăm o consolidare a modelului „președinte de partid – candidat la prezidențiale”, toți cei menționați anterior fiind lideri de partid – iar în cazul unei alianțe, candidatul este șeful uneia dintre formațiunile componente. Probabil că în aceeași grilă se înscrie și candidatura domnului George Simion, care este președinte de partid, dar se pare că intră în alegeri în fruntea unei alianțe ce include și câteva formațiuni mai mici.

Dacă ne referim la candidații independenți (alții decât domnul Geoană, care contează pe o infrastructură politică cât de cât dezvoltată) și la cei ai formațiunilor din plutonul doi, trebuie să observăm că proba semnăturilor – cel puțin 200.000 – este una foarte dificilă. Dar, presupunând că ea va fi depășită, ar putea apărea pe buletinul de vot persoane precum doamna Ana Birchall (fost ministru), domnul Cristian Diaconescu (fost ministru și consilier prezidențial) sau domnul Cristian Terheș (europarlamentar) – și lista ar putea fi mai lungă.

Este util ca înaintea alegerilor prezidențiale să formulăm și un alt tip de întrebare: există personalități care au un grad cât de cât semnificativ de susținere publică, dar, din diverse motive, nu candidează? Aici ar exista cel puțin două nume ce merită discutate. Primarul general al municipiului București, domnul Nicușor Dan, care nu a exclus o asemenea încercare în viitor, nu putea fi un candidat viabil în acest an, în condițiile în care (încă) nu și-a pus suficient de bine amprenta asupra administrației Capitalei, iar condițiile politice nu au permis constituirea unei alianțe pre-electorale de centru-dreapta. Însă lucrurile s-ar putea schimba până în 2029, astfel că nu e exclus ca data viitoare să îl vedem printre competitori. Cel de-al doilea nume despre care s-a vorbit – e drept, fără o bază solidă – este cel al doamnei Laura Codruța Kövesi, despre ale cărei ambiții politice nu se știu prea multe. Acum, însă, doamna Kövesi este implicată într-un proces important de construcție instituțională – Parchetul European –, iar abandonarea lui ar fi reprezentat un semn de neseriozitate. Fiecare dintre noi se poate gândi și la alte nume care lipsesc de pe listă, dar putem conveni că nu există personalități cu adevărat semnificative rămase pe margine.

Cu alte cuvinte, aceasta este garnitura pe care este capabil să ne-o ofere sistemul politic românesc, în momentul de față. Este nesatisfăcătoare, evident, iar această senzație este accentuată și de observația că nu există nume „sonore” care să fie avansate pentru poziția de prim-ministru. Acesta pare a fi principalul motiv pentru care, cel puțin până acum, nimeni nu profită de suprapunerea prezidențialelor cu legislativele pentru a avansa modelul „tandemului”. Oficial, partidele spun că nominalizarea premierului este o chestiune asupra căreia vor decide președintele (în primul rând) și liderii viitoarei majorități. Dar este evident că a avea în rândurile tale o personalitate adecvată funcției de prim-ministru, pe care să o promovezi fără a submina autoritatea candidatului la președinție, te poate ajuta electoral. Motivul pentru care partidele românești par a fi abandonat acest obicei este unul simplu: nu au o „viață internă” suficient de densă încât să genereze asemenea variante, iar liderii – care, așa cum am văzut, tind să candideze la președinție – nu agreează ascensiunea unor colegi care să-i flancheze în campaniile suprapuse din această toamnă.

În fine, fără a face anticipări în privința calității și substanței campaniei electorale pentru prezidențiale și fără a nega dreptul candidaților de a ne surprinde plăcut la acest capitol, ne aflăm într-un moment în care e util să ne punem întrebarea: există idei consistente și lipsite de demagogie și platitudini, referitoare la exercitarea mandatului prezidențial, pe care să le asociem unuia sau altuia dintre candidați? Există cineva care să fi formulat până acum vreun discurs cât de cât convingător despre traseul țării în următorii cinci ani? Fără demagogie și platitudini. Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie un pas important în analiza competiției oficiale ce va începe peste câteva săptămâni.

Publicitate și alte recomandări video