Primitivism și civilizație

Toată lumea știe „narațiunea” din interiorul marii tragedii a lui Shakespeare, Othello, măcar repovestită sau rezumată, dacă nu prin lectură/vizionare directă. Problema e că majoritatea oamenilor o interpretează greșit, ca o parabolă a geloziei sălbatice, când ea ne trimite de fapt, foarte subtil, într-un loc diferit. Ca să înțelegem unde, trebuie să pornim la drum încetișor, privind cu atenție etapele întregii construcții dramatice. Mai întâi, un detaliu istoriografic, nu lipsit de interes. Conform cercetătorilor, formidabilul autor englez și-ar fi luat drept sursă de inspirație nuvela italianului Cinthio (epigon al celebrului Boccaccio și, totodată, imitator al fascinantului lui Decameron), intitulată Un Capitano Moro/ Un căpitan maur. De ce ar fi important amănuntul? Ei bine, pentru că textul respectiv descrie istoria nefericită a unui misfit, cum spun anglo-americanii, adică a unui individ aflat în incompatibilitate cu populația alături de care ajunge, voit ori nevoit, să trăiască. Pentru exactitate, să precizez că ne referim la un arab intrat abrupt în spațiul sofisticat al civilizației europene, pe desfășurarea căruia nu prea își găsește reperele supraviețuirii, eșuând, inevitabil, într-o dezorientare comportamentală maximă.

Cine este Othello, protagonistul creat de Shakespeare? Aidoma eroului cinthian, un „maur”, un egiptean mai corect, angajat de Ducatul Veneției să-i conducă mica armată. Aici se produce, de regulă, confuzia hermeneutică. Africano-asiaticul (să nu uităm că Egiptul se întinde pe ambele continente) ne apare, la început, într-o postură extrem de favorabilă, din perspectivă socială. Are statut de general, câștigă bătălii grele, spre satisfacția (admirativă) a multitudinii, se află în grațiile Ducelui și, iată, o cucerește pe cea mai râvnită aristocrată a minuscului stat, pe frumoasa Desdemona. Ce-ți poți dori mai mult din poziția unui „străin”? Să nu ne grăbim însă cu deducțiile și să revenim, bref, la scenele de debut ale piesei, scene survenite, cronologic, după neașteptatul mariaj dintre cei doi – „negrul” viteaz și „blonda” seducătoare! Acolo îl întâlnim pe nobilul Brabantio (tatăl Desdemonei) venind la Duce, devastat de durere, cu o petiție neobișnuită. Îi cere liderului politic să anuleze căsătoria fiicei sale cu exoticul maur, întrucât, la mijloc, nu ar fi fost lucru curat. Othello, în viziunea lui, a folosit „magia neagră” pentru a o seduce pe biata fată. Ea singură, zice Brabantio, nu s-ar fi oferit niciodată – atenție! – lui „Buze-Groase”, o ființă de care mai degrabă „te sperii” decât te apropii „cu încântare”.

Ducele ne induce, la rândul său, întrucâtva, în eroare. Îl apără pe Othello, subliniindu-i virtuțile. Ulterior, o cheamă pe Desdemona însăși să depună mărturie. Îl iubește ori ba pe maur? Femeia își exprimă dragostea intensă în metafore de neuitat. Ce mai, egipteanul rătăcitor e un răsfățat al soartei! Și totuși, din nou, vă sfătuiesc să nu vă pripiți! Aveți răbdare câteva clipe! În fața declarațiilor bombastice, Brabantio pleacă învins, cu umerii încovoiați. Ce să mai adauge? Othello a triumfat iarăși, ducându-și, cu binecuvântarea conducătorului, superba soție acasă. Noi mai petrecem însă un minut în compania Ducelui și a unuia dintre consilieri. Acum se petrece crunta revelație! Ieșit din rolul diplomatic, impus de dificila-i funcție, liderul mărturisește sfetnicului un lucru terifiant: îl îngrozește gândul că ar fi putut fi el în locul lui Brabantio, că fiica lui așadar s-ar fi măritat, Doamne ferește, cu „Buze-Groase”! Cum să ratăm deci mesajul indirect al lui Shakespeare? Othello e un „tolerat” în această societate xenofobă, unde numai calitățile sale militare îl țin în zona prezumtiv „centrală”. La primul eșec armat, cu siguranță, va cădea în dizgrație, primind, în sfârșit, zdrobirea menită „sclavilor” de teapa lui. A cucerit-o pe Desdemona? Asta va rămâne pentru toți, tacit, un lucru de „spaimă”, iar nu de „încântare”!

Suntem înaintea unei veritabile tragedii a acceptării. Othello este „primitivul” căruia o comunitate uscată de incandescența propriei „civilități” nu-i iartă alogenitatea nici măcar atunci când ea e „livrată” în cel mai pur eroism. Acest maur e Răzvanul nostru, literaturizat cândva de Hasdeu, „țiganul” care nu se cuvine „să apuce tronul țării”, chiar dacă se dovedește mai valoros ca toți boierii neaoși strânși grămadă. Ce poate fi mai dureros decât conștientizarea invers-proporționalității dintre măreția ta și capacitatea celorlalți de a ți-o accepta? În universul vechilor culturi, fie și ipocrit disimulată, prejudecata rasială va fi întotdeauna mai tare ca vocația onestității, împingându-l, ultimativ, pe tragicul „refuzat”, așa cum „se preconiza”, de altfel, în orizontul de așteptare al tuturor „rafinaților”, către devierea „tribală”. Criza dură de gelozie, din final, a egipteanului Othello o demonstrează cu prisosință.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video