Prin Ciur(ea) şi prin canon

Pentru cine o fi avut ideea, nici că se putea o mai inspirată opţiune, întru desăvârşirea lucrării, cum acest Aurel de Brumă, trecut prin ciurul şi prin canonul unor şcoli filo/logice, radio/fonice şi neo/vechi/cronice, epicizat liric, liricizat epic, dar şi cu, mereu la purtător, ştiinţa punerii în scenă a tot ceea ce mişcă dinlăuntru: omul, râul, ramul. Dacă această încercare de sur/prindere a vocii şi vocaţiei aurelice vi se pare cam prea îmbrumată, o să dau în vileag faptul că monografistul n-are, cu Ciurea, nici în clin, nici în mânecă, baştina sa fiind de nicoreştean, şi de tecucean ce – în pofida blasfemiei ursachiene ("Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic"), a ştiut/ştie a tura motorul harului (mai puţin al paharului) care leagă şi des/leagă oameni şi locuri. E benefic şi deontologic că această Carte a Ciurei scrisă-i de cineva dinafara comunităţii, excluzând astfel eventuale (chiar dacă bine mascate) slăbiciuni şi oportunităţi favorizante. Culmea-i că, printr-o stranie şi parcă premonitorie coincidenţă, o precedentă cercetare (Monografia comunei Ciurea) săvârşită-i tot de-un Brumă, Ion chemat, profesor şi om de-al locului, dar fără înrudire cu promoroaca neocronică; aceasta şi-o altă meşterire scriptică (Ioan-Octavian Ciumaşu, Monografia geografică a comunei Ciurea) mult de folos i-au fost în documentare, pe lângă varii surse şi resurse, îndeosebi cele proprii, care fac pagina vibratilă – şi pe cititor să întoarcă o mereu nouă filă. Însă, dincolo de aşteptările mele, desprinse din buna citire a scrierilor sale atinse de-o aripă de înger, neocronicarul ad-hoc ciurean nu iese decât rareori din canonul de gen şi specie ştiinţific-literară, cu necesare recreaţii lirico-mitico-legendare, după acribioase desluşiri privind devenirea în timp şi-n spaţiu a oamenilor /locului. E un fel de pact, un telepatic dialog cu cititorul, de neîntâlnit în cercetări scorţos-academice. Şi-atunci chiar, dumnealui, monografistul, dă întâietate, cum e şi firesc, artelor &meseriilor de vârf din comunitate, oamenilor care, născuţi or doar aclimatizaţi acolo, au devenit purtătorii, prin excelenţă, de cuvânt, de sunet, de imagine. O spun din propria-mi experienţă, din jijiana mea comună natală: e o transfuzie de mândrie (şi-oleacă de invidie şi de gelozie) între cei rămaşi la baştină ("la coada vacii") şi cei cărora le-au fost mai generoşi talanţii. O spune, aici şi acum, poetul Vasile Proca, din Celesta Curătură: "simt că port o marcă a locului naşterii mele (…) şi nu am cum să renunţ la ea. E ceva care îmi dă identitate". E pecetea la care se revendică şi care justifică o veritabilă pleiadă de creatori (în varii domenii), de la celebrele surori Cortez, la maestrul scenei alecsandrine, Petru Ciubotaru; de la, cu adevărat celesta Doamnă a tapiseriei româneşti, Cela Neamţu, la simezele şi meşteriile (cuvânt de poveste, marcă ABE) altor identitari loviţi cu leuca inspiraţiei; de la profesorul, poetul, istoricul şi criticul literar George Bădărău (bun de rău ce-i), la o, tot aşa, Nicoleta-Cristina Scarlat, sau un Mircea-Petru Ţâmpău; şi aşa mai departe, într-o recenzare fatal restrictivă aici, dar exhaustivă în detectivistica monografului. Dintre ieşeni, se pare că Nichita Danilov are cea mai consistentă vechime ciureană: "Eu mi-am petrecut acolo şla Hlinceaţ verile şi toamnele copilăriei şi adolescenţei. A fost un loc mirific. O parte din poeziile mele vin de acolo". Locul a devenit unul de pelerinaj (nocturn, mai ales), în puţinii ani cât i-au fost hărăziţi magistrului Mihai Ursachi să-i petreacă pe-acei coclauri "ampretaţi" de lauri şi balauri; şi-un alt magistru, esteticul Alexandru Husar, îşi regăsea ritmurile estival-creative în acel spaţiu amintitor de "sânte firi de-odinioară"…

…Şi eu am fost la Ciurea, la vremea când, în Iaşi, era percepută ca o miraculoasă Arcadie. În fapt, nici nu era musai să ajungi tu la Ciurea, că venea Ciurea la tine. Ieşenii mai vechi îşi amintesc că, prin anii 80 ai secolului recent, în crunta, iraţionala "raţionalizare" (f)alimentară, impusă "de sus", pieţele ieşene fuseseră realmente cucerite de produse "marca Ciurea", naturiste şi ecologice precând nu se făcea mare caz de aşa mofturi… Dar astea erau cu ciubote roşii (cum altfel?), trebuia să fii "pe fază", să prinzi rând, şi doar celor mai vrednici şi mai vajnici purtători de sacoşă (bunicii, străbunicii şi piticii) le reuşea performanţa. Un performeur al baschetului ieşean, Ştefan Vişoianu (îl văzusem şi admirasem deseori, la meciurile din hambarul – că sală nu puteai să-i spui – "Voinţa"), driblase pe mulţi, dar şi înscrisese eficient în coşul zilnic al Ciurei, astfel încât comuna limitrofă era "pe punctul de-a anexa, dacă nu Iaşii în întregime, atunci măcar CUG-ul…" (Nici n-ar fi fost rău, dacă ne gândim ce uşurel e, acum, măreţul Combinat de Utilaj Greu…). Cel puţin aşa se lăfăia, în faţa noastră, a redactorilor/scriitorilor de la "Cronica", după o şezătoare, cât literară, cât co/laterală, pe "terenul"lui, proaspătul (atunci) "Erou al noii revoluţii agrare" ceauşiste. Mai încoace, "în preajma revoluţiei" decembriste, când deja erau interzise adună(tu)rile de oameni, o insolită lansare la "Casa Cărţii" din Iaşi a adus în faţa onor publicului şi-n coasta… autorului ("legendarul" bădie Aurel Leon) chiar pe eroul romanului (Cărări peste dealuri), nimeni altul (v-aţi prins!) decât acelaşi teribil dribleur Vişoianu, devenit în carte (ca să nu copiem mot á mot realitatea) Vicu Bunea. Cred că nici lui Sadoveanu (cu Mitrea Cocor), lui Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca) sau altui bădie ieşan, Ion Istrati, izvorât şi el Din neagra ţărănie, nu le-a reuşit o astfel de figură (a limbajului)… Nicio mirare că, atunci şi acum, se vorbeşte şi se pomeneşte de "perioada Vişoianu" (de ce nu: "epoca"?), iar un cartier ciurean îi poartă numele… Monograful-reporter nu se lasă însă în voia ficţionărilor, fie acestea ştampilate, ci investighează şi înregistrează pe bandă magnetică/filmică, zeci de mărturisiri – şi nu doar în acest caz, ci în aproape tot ceea ce "ampretează" (alt cuvânt tematic) comunitatea. Petrecerea sa pe-acolo nu-i doar "en vol d’oiseau", ci mai ales la firul ierbii, al uliţei, al podeţului şi-al făcăleţului ce-nvârte şi mămăliga şi intriga opului. Afli astfel ce visează primarul ("visează asfalt"), dar şi moş Vasile, mătuşa Catrina, sau fătuca Măriuca (să zicem)… Şi nu-i totul doar lapte şi miere, ci şi rupere de nori şi atingere la viscere. Coagulând şi/sau interferând istorii marcante şi actualităţi pres(t)ante, renunţând, pentru o perioadă, "la propriile sale proiecte literare" (altfel zis, lăsându-şi "baltă/toate interesele"), Aurel Brumă a trebuit – cum însuşi recunoaşte – "a-şi reîmprospăta necesarele şi obligantele cunoştinţe în domenii de mare rigoare ştiinţifică, informaţională, căutarea, adunarea şi punerea în lucru a surselor documentare, concomitent cu sondarea resurselor locale (casă cu casă) – martori, subiecţi, memorialişti parţiali, subiectivi ai faptelor nearhivate, comportându-se ca un ciurean adăugaţi celorlalţi".

Şi, presupun, recunoscut ca atare.

Nicolae Turtureanu este director al revistei "Cronica veche", poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video