Prinț și cerșetor prezidențial

În articolul precedent am încercat să intru în pielea cuiva care a trăit câțiva ani buni în opulență, a trecut prin câteva operații estetice, și risca la un moment dat să facă câțiva ani de pușcărie, lucru care i-ar fi afectat serios calitatea vieții și a operațiilor.

Mă refeream atunci la doamna Laura Vicol, bănuită de implicare în afacerea Nordis.

Zilele acestea atenția mi-a fost atrasă de un alt personaj de-al nostru public, unul fără operații estetice, dar care a avut, de asemenea, o viață opulentă în ultimii ani. E vorba despre fostul președinte Klaus Iohannis. Nu știu de ce, dar ceremonia plecării lui de la Cotroceni m-a impresionat în moduri la care nu mă așteptam.

În primul rând, am făcut, fără să vreau, o comparație cu o altă ceremonie de plecare, care avusese loc cu câteva săptămâni mai înainte, într-o cu totul altă țară și pe alt continent, anume în SUA. Cel care pleca era Joe Biden. Acesta mi-a lăsat un gust foarte neplăcut, ca să zic așa. În primul rând, mi se părea că îl ia vântul când a ieșit afară. Părea atât de fragil, un bătrân atât de copleșit de vârstă, nesigur pe mișcări și pe propriile picioare, încât m-am temut că n-o să nimerească scara de la elicopter. Eram la fel de îngrijorat cum eram pentru pălăria doamnei Melania Trump, care era cât pe ce să fie luată de vânt.

Apropo de Melania. În mai toate ceremoniile de venire sau plecare dintr-o funcție, am observat că erau prezente și soțiile președinților. Am crezut că e o regulă, de fapt mi se părea și normal să fie așa. Iată însă că la plecarea lui Iohannis soția a lipsit.

Probabil un psiholog ar putea confirma sau infirma asta, dar există în bărbați o anumită reținere în momentele sensibile, emoționale, o teamă să nu fie văzuți de părțile feminine din apropierea lor, și să fie percepuți drept slabi. Vor să plângă singuri, cu alte cuvinte. Ăsta cred că a fost și cazul fostului nostru președinte. Voia să sufere singur, să nu-i vadă nimeni durerea, ca să n-o facă și mai grea…

Și cum să nu fie așa? Dacă au trecut prin atâtea momente plăcute împreună, doar alea trebuie să rămână în amintire, nu și plecarea din cea mai importantă funcție în stat și intrarea în „șomaj”. Asta nu trebuie împărțită. O femeie nu vrea să vadă asta la bărbatul ei.

Băsescu nu a avut o problemă cu acest lucru: și-a luat soția, a vărsat o lacrimă pe steag, a simțit momentul din plin și nu i-a fost rușine. De fapt, el a și mers la un restaurant după aceea, cu prietenii. Acolo le-a zis reporterilor că nu venise să bea de necaz, ci de bucurie, pentru că revenea la „condiția pe care și-a dorit-o și cât a fost 10 ani președinte: să fie om liber, să se simtă liber cu cine vrea”. Voia să râdă și să plângă cu alții, cum ar veni, nu singur. Era român, cu alte cuvinte. Sașii sunt altfel.

Asta spune multe despre un om, despre dorința de a împărți cu alții bucuriile și necazurile. E un semn că omul acela e viu, e încă parte dintr-o comunitate, are un suflet, oricât de mic. Iohannis s-a desprins de oamenii apropiați lui, și de români, în general, de multă vreme. Desprinderea asta probabil a început chiar din prima zi de mandat, când și-a dat seama brusc că e cu adevărat important, că importanța lui, în care credea pe ascuns, a fost recunoscută oficial. Nu conta dacă era reală sau nu, el o simțea. Din acel moment, s-a lăsat copleșit până la strivire de propria importanță. Autosuficiența asta a crescut atât de mult, încât, la urmă, a rămas cu totul singur. Doar el și importanța lui.

Având aceste lucruri în vedere, trebuia să apară, fără doar și poate, și prăbușirea. Aceasta cu siguranță a avut loc în momentul în care mașina prezidențială a ieșit pe poarta Cotroceniului. A continuat în următoarele ore, probabil când a trebuit să treacă pe la Vila Lac, unde a fost cazat 10 ani, și să-și ia lucrurile. Pentru că, da, și un președinte are niște lucruri personale pe care nu i le poate lua altcineva decât el. Eu nu cred că periuța de dinți, pijamalele, chiloții, șosetele i le-a luat altcineva. Iar de purtat trebuia să poarte așa ceva, prin urmare, și le-a împachetat singur. Sper…

Celebrul palton, care va fi la un moment dat, cu siguranță, piesă de muzeu, pantofii, cămășile, costumele și cele asemănătoare le putea manevra o menajeră, dar refuz să cred că lucrurile intime nu și le-a strâns el. În fine, să trecem peste asta.

Cum spuneam, căderea lui psihică a avut loc după ieșirea de pe poarta Cotroceniului. Atunci și-a dat cu siguranță seama că toate mesajele acelea, prin viu grai, de pe Internet, din Parlament, toate glumele pe seama lui – cele mai multe răutăcioase, jignitoare – aveau, de fapt, un fond: lumea chiar nu îl mai place? Cei care îl adorau nu îl mai apreciază la fel de mult? E posibil ca toți să îi fie acum împotrivă și chiar să se bucure că pleacă? Ce s-a întâmplat cu importanța lui de nezdruncinat, sfântă? E greu de digerat așa ceva. De aceea a fost o idee bună să o lase pe Carmen acasă.

Spre deosebire de Băsescu, la a cărui ceremonie au fost mai mulți oameni care l-au aclamat în stradă, la Iohannis au fost doar câțiva curioși. I-au făcut cu mâna, bucuroși că pleacă.

Au urmat, și probabil încă mai urmează, zile de coșmar, în care, la fel ca doamna Vicol în pușcărie, trebuie să se obișnuiască cu o viață mult mai puțin interesantă decât cea din ultimii 10 ani – cu mult mai puține lucruri de făcut și mult mai puțini oameni care să îl servească. Va trebui să locuiască la casa lui din Sibiu sau la cea de protocol, un apartament dintr-o vilă, din câte am înțeles. Dar astea nu se pot compara cu ce a avut înainte.

Evident că va avea încă multe avantaje. Legea românească e foarte darnică cu foștii președinți. Le oferă multe beneficii: o locuință decentă gratuit, folosirea tot gratuită a unei mașini și pază, un salariu bunicel de aproximativ 11.600 lei, la care se adaugă pensia de fost cadru didactic, de vreo 8.500 lei, și un control medical gratuit anual. E ceva.

Poate că, pentru un om obișnuit din pătura mijlocie sau de jos, avantajele acestea par mari, chiar mai mult decât suficiente, însă pentru un om care timp de 10 ani a avut mult mai multe privilegii, astea par mizilic, un lucru pentru care nici nu merită să te trezești dimineața.

Eu sper că domnul Iohannis și-a făcut niște aranjamente din timpul mandatelor, ca să fie mai mult decât mulțumit până la adânci bătrâneți și să își permită să viziteze, fără teama de a face economii, locuri cât se poate de îndepărtate și pitorești, în care a fost ca președinte. Pentru că ar fi ridicol ca un fost ocupant al celei mai înalte funcții să trăiască doar cu 20.000 de lei pe lună, iar alții, pe care i-a ajutat cât a fost „la butoane”, să aibă mult mai mult decât atât. E strigător la cer, pentru Dumnezeu! Nu poți să ajungi de la prinț la cerșetor peste noapte. E inadmisibil.

Trebuie să fie un sentiment groaznic, pur și simplu de cădere liberă. Adaptarea la noua viață e un calvar. Ai fost cel mai important om dintr-o țară, de la nivelul zero ai ajuns cel mai sus, mai departe nu puteai să mergi, nimeni nu putea, și iată că acum ai revenit de unde ai plecat. Senzația reală resimțită e ca ai ajuns mai jos decât ți-ai imaginat, ai devenit un simplu profesor pensionar. Ce poate fi mai umilitor decât atât? După câte ai avut în vârful degetelor, acum stai la mila statului pentru o pensie. Statul pe care l-ai condus 10 ani de zile și pe care îl puteai distruge, dacă voiai, dar nu ai făcut-o… Chiar așa, de ce nu ai făcut-o?

Publicitate și alte recomandări video