Se mai zice şi vorba de alint: hulubaş - o păsărică, o păsărea, o păsăruică. Nu mai vorbesc de mulţimea de sensuri ale lui păsărică, că o să zici că am păsărele la cap. Preotul ortodox polonez Iraclie Golembiowski (de la golemb- porumbel) a venit în Moldova, la Şipotele Sucevei, luându-şi numele de Porumbescu. Popa Iraclie a fost tatăl lui Ciprian Porumbescu. Şi alte nume de familie româneşti vin de la porumb (probabil mai mult de la pasăre decât de la plantă): Porumb, Porumbeanu, Porumboiu.

Porumbul se mai numeşte şi păpuşoi (popuşoi), care este tot o metaforă. Ştiuletele împănuşat seamănă cu o păpuşă mai mare. Înainte, la ţară, nu existau ursuleţi sau maimuţe de pluş uriaşe. Făcea mama o păpuşică din cârpe sau cioplea bunicul una din lemn şi gata. La o adică copilul se putea juca şi cu un fir de păpădie sau cu o frunză de boz. Credeţi că era mai puţin fericit? Păpuşelele fiind mici, ştiuletele le-a părut ţăranilor un păpuşoi.

Alte vorbe frumoase despre porumb, vorbe care, mi se pare mie, se cam pierd. Şi e păcat, tare păcat! Porumbul sau păpuşoiul cunoaşte mai multe stadii de creştere: întâi este „în păpuşi”, apoi „în mătăşi”, apoi „înurzit” (de la „urzeală”, când încep să se cunoască grăunţele ce vor fi pe ciocălău), apoi „în lapte”, apoi „în ţinte” şi, în fine, „copt”.

Mă opresc aici. Am bătut câmpii lingvistici puţin, ca să întrezăreşti un lucru: Ce frumoasă limbă avem! Doamne!

Citesc pe FB următorul text spilcuit:

„Un text decriptând intrarea în recuperarea termenilor de bază a ecuaţiei mioritice dar mai ales pentru receptarea filosofiei blagiene de la spaţiu la conţinutul nucleic.”

Aoleu, neamule, nu ţi se înnoadă limba în gît?

S-a tot vorbit despre diminutivele prea multe din graiul moldovenesc. Vasile Alecsandri, de pildă, diminutivează excesiv: „Doina, doiniţă!/De-aş avea o puiculiţă, /Cu flori galbene-n cosiţă, /Cu flori roşii pe guriţă!/De-aş avea o mândrulică/Cu-ochişori de porumbică/Şi cu suflet de voinică!” Alecsandri a dat şi numele baladei - Mioriţa. Sadoveanu, mai sobru, îi spune Cîntecul mioarei; ciobanii nu spun niciodată „mioriţă” la mioară, adaugă el.

Însă eu aud pe maramureşanca mea Mărie zicînd:

-Merg să mă culc un pchicuţ, că mă doare spătiucu.

Cînd se trezeşte, primim telefon de la Camelia, de la Baia Mare:

-Ce mai faci? o întreabă Maria.

-Biniucă.

De la ţigani avem în limba română trei cuvinte care înseamnă a fura - a ciordi, a mangli, a şuti, două cuvinte pentru verbul a bate - a cafti, a mardi, trei cuvinte desemnînd banii - love(le), biştari, mardei, trei cuvinte pentru beat - matol, pilit, mangă (manga înseamnă mită pe ţigăneşte). Mişto! Şucare constatări, nu? Nu daţi cu parul – doar constat.

Bunica mea spunea acuzator la adresa cuiva: „O face pe-a niznaiul”, adică se preface că nu ştie nimic. Astăzi nu mai aud expresia „a face pe niznaiul”, „a se face niznai”. O mai aud pe mama doar cînd pomeneşte despre vorba asta a bunicii. „Niznai” vine din rusescul „ne znaiu”â nu ştiu. Am crezut multă vreme că expresia va fi fiind luată şi adaptată de bunica de la soldaţii ruşi, însă este cu mult mai veche în limba română. O foloseşte şi Creangă în Moş Nichifor Coţcariul: „Te făceai niznai şi nu ştiai să potriveşti din gît pe moş Nichifor.” În dicţionarul lui Scriban din 1939 este o definiţie care lămureşte chestiunea: „niznái adj. fix (rus. ni znáiu, nu ştiu). Fam. A te face niznai, a te preface că nu ştii nimica despre un lucru, cum făceau soldaţii Ruseşti după ce furau, şi, cînd îi întrebai răspundeau: ni znáiu!”

Pe o sticluţă din plastic cu kefir (chefir, mă rog) „Panda” scrie: „pentru cei activi, energici şi aventuroşi”. De ce aventuroşi? Nu înţeleg nici de ce „Panda”. E din lapte de ursoaică panda, te pomeneşti? Apoi aflu că e făcut din „lapte românesc” (că ăla chinezesc sau mongol e cîh, bag seamă) şi e „infinit de bun”. Soţia spune că ar fi preferat să fie măcar „un pic mai acrişor.”

Ia uite, domnule, românul e născut şi poet al kefirului!

Problema este că, în năclăiala comico-tragică în care trăim, răul se manifestă la noi şi prin stâlcirea limbii române. Limba nu vine din ceruri, adusă de îngeraşi pe jerbe de roze şi iasomie, ci ţine de societatea în care este vorbită. În cazul limbii contează din ce suflet de om vine. Te şi minunezi cîteodată: De ce a pus Dumnezeu atîta frumuseţe în limba noastră, ca s-o vorbească nişte becali cu atîta vulgaritate? De bună seamă, ca să ne pună la încercare, ca să ne arate cu Degetul Său cum nu trebuie să o vorbim.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist