Proba olimpică de „Ménage à trois”

Olimpiada a devenit un alt Eurovision. Cel puțin eu așa m-am simțit privind ceremonia de deschidere, ca la Eurovision. M-am uitat de câteva ori la canale și la data din telefon ca să fiu sigur că nu greșesc. Nu știu de ce se întâmplă asta, probabil pentru că unii nu mai au răbdare până la următoarea ediție a concursului muzical european și vor ceva intermediar, care să țină nicovala caldă, să se asigure că totul merge bine.

N-am să mă leg de controversata și atât de picanta, supranumita în mod eronat „Scena cea de taină”, că n-are rost, s-au spus deja prea multe și prea pe lângă subiect. În plus eu chiar nu cred că a fost ceva intenționat ca să denigreze biserica, ori să trimită vreun manifest în spațiu în direcția aia. Nu, eu cred că respectiva scenă a fost făcută cu gândul sincer la bacanalele romane, închinate zeului Bachus, sau orgiile grecești închinate lui Dionis, care chiar erau sărite de pe fix. Adică era un dezmăț total acolo, fără reguli, fără bun simț, fără reținere ori prejudecăți. Le-aș putea reproșa cel mult organizatorilor că nu au trimis în scenă oameni cu adevărat beți, drogați și complet dezbrăcați pentru că asta ar fi fost cu adevărat o reproducere mai apropiată de realitatea manifestărilor respective antice.

Însă ce nu pot eu înțelege la toate manifestările acestea de tip „Woke”, să zicem, e trimiterea continuă și fără excepție la sex. Fie că e vorba de Eurovision sau de Olimpiadă, trebuie să se facă neapărat referire clară la faptul că unul, doi, sau mai mulți indivizi au făcut, fac, urmează să facă ori au anumite preferințe legate de sex, de actul propriu-zis al împerecherii, al copulației, sau cum vreți să îl numiți. Ori respectivii sunt foarte frustrați în acel domeniu și numai la asta se gândesc, ori sunt prea obsedați de subiect și îl amintesc de fiecare dată când au ocazia pentru a primi aprobarea generală, sau confirmarea că fac bine ceea ce fac. Nu e vorba despre iubire, dragoste, sentimente aici, să fie clar, ci doar despre sex, despre preferințe sexuale și satisfacții fizice. Evident că toți încearcă să facă referire la iubire, dar ei greșesc profund confundând sentimentele cu actul împerecherii propriu-zise și adăugând la asta dreptul fiecăruia de a iubi/a face sex cu cine vrea. Ca să facem o scurtă trecere în revistă a palierelor din domeniu, zicem așa: există iubire pură fără sex, iubire pură și sex, ori doar sex. Simplu.

Pentru că dacă ar fi vorba despre sentimentul în sine, nimeni și nimic pe lumea asta nu se poate pune împotriva lui. Nici o instituție nu poate interzice sentimentul, pentru că nu e ceva palpabil, nu e ceva ce poate fi oprit fizic printr-un act, o lege sau niște reguli sociale. Sentimentul e ascuns în interiorul fiecăruia, nu se poate vedea, nu se poate atinge, de aceea nu se poate lua cuiva cu forța ori opri la comandă. Așadar, când se vorbește despre toleranța iubirii și a libertății iubirii, amestecându-se toate într-o singură oală, problema e pusă greșit în mod deliberat sau din pură naivitate ori prostie.

Ceea ce e și mai bizar e că nici problema actului intim al iubirii carnale nu poate fi teoretic împiedicat de cineva pentru că are loc (sau ar trebui să aibă) într-un mediu retras, departe de ochii lumii/publicului. Practic însă acesta poate fi într-adevăr interzis pentru că e ceva concret, palpabil. Protagoniștii pot fi izolați unul de altul prevenindu-se astfel actul propriu-zis, deși acest lucru nu e corect, nu e drept, nu e indicat, pentru că e vorba despre viața intimă a cuiva, care poate face orice dorește cu ea.

Ei, și aici apare lucrul care mă intrigă pe mine: deși iubirea ca sentiment nu poate fi interzisă, iar actul carnal e intim, de ce e așa mare tam-tam pe ideea toleranței? Dacă de iubit iubești pe oricine vrei, iar de culcat te culci tot cu cine vrei, la tine, la persoana respectivă acasă ori la hotel, de ce trebuie să știm toți pe cine, unde și cum iubești tu? Care este relevanța? Care este scopul? Care este șmecheria? A devenit sexul cumva un act deschis tuturor privitorilor și nu știu eu încă? A devenit oficial copularea dintre oameni un spectacol cu public? Pentru că mie așa mi se pare. Nu mă incomodează femeile cu barbă sau bărbații efeminați și în fustă, doar mă distrează, nu mă deranjează că unii sau unele se îmbracă în fel și chip ca să arate pe cine și cum iubesc ei, ci MOTIVUL pentru care trebuie să arate acest lucru LUMII ÎNTREGI. De ce trebuie să aflăm toți și să privim vrând-nevrând aceste manifestări eminamente intime, private? De ce trebuie toată această exteriorizare? Cu ce ajută acest lucru omenirea sau măcar pe cei implicați?

De aceea pe mine nu scena de la masă m-a intrigat, care era reproducerea modernă a unei petreceri desfrânate și atât, ci un alt episod de la ceremonia Olimpiadei de la Paris, anume acela în care trei personaje citesc cărți despre iubire într-o bibliotecă. Unul e bărbat, celălalt femeie, iar al treilea e o entitate non-binară pentru că nu prezintă caracteristici clare nici feminine, nici masculine. Până aici să zicem că ar fi ok, doar că cei trei încep un joc de seducție, se privesc provocator, se urmăresc unul pe altul pe holuri în timp ce scot din rafturi cărți de iubire ale autorilor francezi. Ies apoi pe străzi, se ating, se sărută. În cele din urmă merg la unul dintre ei acasă și intră într-o cameră. Acolo are loc o îmbrățișare senzuală a celor trei după care entitatea non-binară ne face nouă, spectatorilor și iubitorilor de sport (sic!), semn cu mâna de adio și ne închide ușa în nas ca să nu vedem adică ce urmează.

Era evident că urma ceva intim între cei trei, dar de ce s-a închis ușa? Și, mai ales, ce treabă are acest lucru cu Olimpiada, cu sportul în general? Nu am aflat încă sau sexul a devenit o nouă probă olimpică? Înțeleg că Parisul e capitala iubirii, dar era clar că acolo nu era vorba despre iubire, ca sentiment, pentru că protagoniștii abia se cunoscuseră, ci despre dorința de acuplare a celor trei și atât, exact după scenariul unui film porno, voiau să ajungă cât mai repede la „esență”, la piele, la gâfâieli. Era un început de film pentru adulți petrecut într-o bibliotecă, spre deosebire de cele „clasice” care au loc prin cabinete de doctori, prin bucătării etc. De aia au și trebuit să fie trei și nu doi, pentru că era „XXX”. Și din nou întreb: care era motivul?

Eu cred că în curând vor fi la Olimpiadă partide de împerechere controlată între doi, trei sau mai mulți sportivi, cu public și arbitri, filmate și transmise live în toată lumea. De aia se și cheamă „partide”, nu? Spre asta se merge. Vom avea acces cu camerele de luat vederi în camera respectivă a celor trei de mai sus. Mă întreb ce probe vor fi: de rezistență, de îndemânare, de viteză, de forță? N-am cum să nu o dau pe glumă și să întreb: va fi săritura în prăjină? Frecarea ciocanului? Trasul de rame? Biciuirea calului? Balansarea greutății?…

În ritmul ăsta nu m-ar mira să avem un ménage à trois în toată regula, transmis direct, cu comentatori entuziaști și tot tacâmul. Abia aștept…

În rest organizarea a fost ireproșabilă, jos pălăria. Totul era curat, igienic…

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video