Profilul unui conducător

Așa ar fi tentați să întrebe, bazându-se – din păcate, în mod real și corect – pe experiența românească din ultimii optzeci de ani (să nu-i uităm aici nici pe „Stan și Bran”, aka uvrierul Dej și cizmarul Ceaușescu!). Istoria noastră (mai îndepărtată și mai recentă) a decredibilizat, să recunoaștem, profilul unui conducător autentic, invitându-ne la scepticism, dacă nu de-a dreptul la mizantropie. Nu ar trebui să fie așa, cu atât mai mult cu cât un lider adevărat are trăsături de temperament și de caracter singulare, care-l particularizează, recomandându-l, fără dubii, pentru o astfel de postură. Temperamentul revelă, fără putință de tăgadă, atributele native, circumscrise ideii de leadership, caracterul descrie, dimpotrivă, acele conduite și atitudini dobândite pas cu pas, prin educație și experiență, de viitorul conducător.

Totuși, ambele, și temperamentul, ca sumă de înclinații înnăscute, și caracterul, în variantă de cumul al elementelor psihologice construite și asumate prin cunoaștere, se vor împleti armonios și, prin urmare, imposibil de confundat în creionarea identității viitorului vârf de piramidă. Aceasta e și rațiunea pentru care, în societățile dezvoltate normal (în momentul de față însă chiar și ele par a trăi o clipă de dezordine profundă – un exemplu fiind Statele Unite ale Americii –, iar descrierea mea devine de aceea pur teoretică, bazată preponderent pe istorie și mai anemic pe actualitate), politica este abordată profesionist-determinist și nu amatoristic-incidental. Adică, în asemenea sisteme (apuse azi, din nefericire, după cum observam), un conducător se clădește, în timp, în decorul unor semnale de înzestrare personală. Nu devii lider carevasăzică din întâmplare, din simplă coincidență. În Lumea Nouă, până și un tip haotic precum Trump și-a „zidit”, în spațiul public și în forul său interior, încă din anii optzeci, scenariul în care, într-o bună zi, va ajunge președintele Americii. Candidatura și mandatele lui nu au venit subit, din neant.

Ca atare, profilul conducătorului include deopotrivă factori genetici, manifestați spontan, și constructe primite gradual de-a lungul vremii. O singură componentă a acestui profil mă interesează în discuția pe care am inițiat-o mai sus, întrucât ea e, concomitent, și temperamentală, și de caracter, așadar și înnăscută, și dobândită. Mă refer la inteligența emoțională. Inteligent emoțional te naști, nu devii fără îndoială, dar, categoric, pe fondul darului nativ, poți învăța să fii eficient prin intermediul inteligenței tale emoționale. Un personaj intrat în leadership cu înzestrarea inteligenței emoționale, însă și cu exercițiul constant al respectivei inteligențe emoționale, se dovedește, mai ales într-o situație de criză, un conducător providențial. Istoria oferă exemplificări, dar pilda imediată (și cam singulară) a generației noastre este Volodimir Zelenski. Cu puține excepții (asupra cărora nu trebuie să mai insistăm), întregul mapamond îl acoperă pe liderul ucrainean, pe bună dreptate, cu laude. Curaj, vitejie, claritate morală, vizionarism, demnitate, patriotism, energie, devotament, reziliență sunt doar câteva dintre elogiile care i se aduc. Ceea ce uită ori poate nu știe lumea este că toate, absolut toate trăsăturile enumerate, vin din inteligența emoțională a lui Zelenski, din capacitatea lui formidabilă de a-și asuma propria istorie, de a se așeza în prezent cu ajutorul stimulilor inteligenței sale emoționale.

Inteligența emoțională îi oferă unui lider istoric (precum Zelenski) limpezime (politică) și corectitudine (morală) în comportament. Faptul se întâmplă datorită abilității celui în cauză de a experimenta (sufletește, psihic, etic, intelectual etc.) nuanțele vieților celor coordonați și ghidați în timpuri de restriște. De a avea empatie, cum se spune astăzi. O empatie universală, generalizată, aș adăuga eu. Capacitatea de a gândi, vorbi și acționa pe înțelesul și în interesul celor pe care-i reprezinți. O calitate izvorâtă, indiscutabil, direct din inteligența emoțională. Repet, în situații de criză majoră (de tipul războiului, împrejurare tot mai posibilă pentru umanitate cu fiecare clipă care trece), calitatea în chestiune face diferența între viață și moarte, între a fi în istorie și a fi în afara ei, între a învinge și a fi total călcat în picioare.

Noi ne plângem des că liderii noștri nu reușesc… să comunice bine. Foarte adevărat, dar lipsa comunicării, să nu ne amăgim, constituie un simptom al inteligenței emoționale reduse sau complet absente. Din politica românească indivizii remarcabili s-au retras demult. Oamenii valoroși o evită cu silă. Politicul a ajuns, la noi, apanajul sub-mediocrităților patentate și chiar a kakistocraților de profesie. Pentru aceștia, inteligența emoțională ar fi un obiect de lux. Ei sunt, înainte de orice, amorali, analfabeți și infractori. Când, oripilat, electoratul civilizat se mobilizează pentru a-i bloca din oroarea de a primi puterea absolută, votând, se știe, „răul cel mai mic”, ne trezim, ca de obicei, cu figuri poate educate, poate și întrucâtva principiale, însă cu o inteligență emoțională de dimensiunile unui microb, inteligență emoțională agățată de un singur neuron. Ne enervăm atunci și invocăm, din nou și din nou, lipsa de comunicare ori placiditatea în decizii a unor astfel de personaje, neglijând că ei atâta pot.

Nu sunt suficient de inteligenți emoțional pentru a răspunde rigorilor leadership-ului. Nu au profil de conducători. Sunt erori de sistem, soluții de avarie, întâmplări bizare, ironice. Ferească Dumnezeu de un război! Am deveni atunci, rapid, niște maimuțoi „conduși” (exotic, dacă nu ar fi mai întâi apocaliptic) de alți întristători maimuțoi.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video