Episcopie, deci reşedinţă, acareturi, cu toată piramida duhovnicească, după tipic, până la drepcredincioşii care abia răsuflau, pe atunci, sub mormanele de facturi, iar pe Dumnezeu îl pomeneau vârtos de fiecare dată când le zăpseau insinuate pe sub uşă ori oploşite în cutiile poştale. Tabăra septuagenarelor însă, care ştiu mai bine decât popa rânduielile şi clădesc spre zavistea ONG-urilor zid baban de experţi la intrarea în pronaos, şi-a făcut cruce largă prin târg cu nădejdea că barurile vor începe cât de curând a-şi plânge în pumni, iar străzile lăturalnice se vor acoperi măcar de prundiş, dacă nu şi de lumina câte unui felinar citadin, în ore când bezna îţi taie răsuflarea. Pe scurt, în imaginarul colectiv, galvanizat şi de spectrul inaniţiei care ni se arăta lunar în chip de restanţe salariale, încă neîntrupata episcopie se asocia maşinal cu un început de paradis social-gastronomic, cu oameni sătui şi cuviincioşi. Dar cum bucuria, în tranziţie, cade frecvent în scârbă, nici viţelul ăsta nu s-a putut naşte fără hematoame, coaste rupte şi, pe ici, pe colo, câte o comoţie ecumenică, cu candela din dotare. Plus, ca să nu uit, niscai procese-verbale, întocmite direct în altar, pe urme fierbinţi, cum spune poliţia. Nu e limbaj sibilinic: e chiar realitatea ce-i făcu în vremea aceea pe mai mulţi gură-cască de la Ungheni să presupună că asistă la turnarea unei pelicule despre luptele religioase din Moyen Âge, mai ales că sub  fiecare copac stătea câte-un băiet cu ochi albaştri în exerciţiul misiunii şi filma cât îl ţineau curelele.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Parohul Bisericii Sf. Alexandr Nevski din localitate (mă rog, măcar pentru frumuseţea oximo­ronului dat de onomastica muscalilor în­ţepeniţi pe malul Prutului merita să ne resemnăm cu numele fostului cneaz al Novgorodului), refuzând să cedeze bijuteria rusului italo-elveţian Alexandr Bernardazzi, de la Nisporeni - de unde urma să coboare proaspătul episcop - sosi în graba mercedes-urilor un comando în sutane, ca să-l eva­cueze pe recalcitrant, cu matuşcă cu tot. Popa, normal, nu, în ruptul capului, pentru că cine-i prostul să-ţi lase de bună voie aşa un vad, ultracentral, deci pe un teren ce poate rivaliza ca valoare cu bugetul întregii aşezări? Şi uite aşa văzui, parcă lovit de Pronia cerului, preoţi cărând pumni în potcapurile preopinente, încasând în posteriorul sutanelor şi slobozind pe gură, cu dezlegare de la preasfinţit, probabil, slove care i-ar fi lăsat şi pe cizmari fără grai. O bătaie ca în vremurile aurorale, când credinţa camufla matematic pofta de înavuţire, iar crucea înnobila orice mârlănie, indiferent de anvergura ei. Cine ştie, m-am gândit atunci văzând cum sfinţiile lor înaintează în formaţie spre altar, unde se baricadase parohul cu ai lui, tremurând delaolaltă în tact cu flacările lu­mânărilor, poate că mitropolia va edita odată un manual de rapt neinvaziv al locaşurilor, ca să nu bage enoriaşii de seamă şi să nu li se mai aplece la vederea odăjdiilor sfâşiate, prin care se iţeşte goliciunea trupurilor, cu păcatele lor patente.

Aşa că să nu cârtim: ceea ce s-a întâmplat nu demult la Dereneu, cu obolul aceleiaşi mult încercate episcopii, este un netăgăduit progres: de la bâta contondentă la bârfa, da, groasă şi lipsită de inhibiţii, dar ca precursor totuşi al argumentului urban către care, grăiesc babele, sfinţiile lor tind zilnic, cu post uscat şi ascultare.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova