Siguranţa oferită de apartenenţa la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi la Uniunea Europeană nu este proiect de ţară, ci unul dintre mijloacele necesare definirii unei viziuni, al unui ideal comunitar pe care românii să şi-l asume. Dar despre ce fel de ideal comunitar poate fi vorba?

Partidul comunist, câtă vreme a fost la putere, a avut un proiect de ţară în forma piesei de teatru tragi-comice despre utopia construirii comunismului în România. Ea, cu sloganul „de la fiecare după puteri, fiecăruia după necesităţi”, presupunea o societate oarecum similară celei din Coreea de Nord, ţară vizitată de Ceauşescu în anul 1971. A fost atât de încântat de ce a descoperit pe moşia lui Kim Ir Sen încât anul vizitei a devenit crucial pentru utopia comunistă din România, în sensul că marchează o bornă a începutului sfârşitului proiectului de ţară imaginat de partidul comunist. Din punct de vedere al urbanismului şi al amenajării teritoriului, comunismul a dus o luptă continuă pentru trecerea în proprietatea statului a tuturor terenurilor, pentru restrângerea intravilanelor şi mărirea densităţii prin schimbarea locuinţelor unifamiliale cu cartiere şi blocuri de locuinţe colective. Ca să se poată produce acest fenomen, legislaţia interbelică a trebuit să fie schimbată în întregime.

Confruntată cu agresiunea continuă a Uniunii Sovietice, alcătuire statală barbară, după cum se vede şi la moştenitoarea acestei imense structuri de putere, adică Federaţia Rusă, România Mare a avut şi ea un proiect de ţară care, în timpul scurt avut la dispoziţie nu a ajuns să capete suficientă consistenţă. Tinerele mari personalităţii, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii, visau nu doar la consolidarea geopolitică a României extinse, dar, ştiută fiind inapetenţa românilor pentru comunism, la o naţiune măreaţă creatoare de cultură, în calea barbariei asiatice. Favorizată de schimbările mai puţin brutale decât cele comuniste care au urmat, imaginea ţării a urmat calea occidentalizării, cu toate acestea mulţi arhitecţi de valoare şi-au căutat sursele de inspiraţie în filonul tradiţional. Aşa au apărut multe proiecte a căror frumuseţe s-a născut din sufletul românesc, devenit temă de cercetare în filosofie, literatură, psihologie şi sociologie, arhitectură şi urbanism. Cine şi-ar putea altfel imagina proiectul de ţară, fără cercetările multidisciplinare capabile să identifice calea spre autentic, spre propria fiinţă?

Am amintit cele două mari proiecte de ţară a căror defecţiune majoră a fost lipsa de preocupare reală pentru calitatea vieţii românilor. Din această cauză nu au avut, până la urmă, finalitatea scontată. E bine să ne reamintim că pe măsură ce nivelul de trai era în scădere de la cincinal la cincinal, nevoia de a ne reaminti cine suntem a crescut vertiginos. Căderea comunismului nu a însemnat dispariţia lui. Măcar o caracteristică inventată de Lenin a rămas în picioare, anume, confuzia legislativă. Dă-le oamenilor legi imposibil de respectat şi ajungi să-i domini, să creezi nesiguranţă. Asta s-a întâmplat în zorii noului capitalism românesc, s-au creat premisele dezvoltării neurbanizate a ţării, ori componenta importantă a proiectului de ţară este buna gospodărire a terenurilor coroborată obligatoriu în arhitectură autentică de mare valoare. Este evident că nici urbanism, nici arhitectură nu se fac, la nivelul necesar, în România.

Paşii dezastrului urbanistic au început prin reîmproprietărirea fără reguli urbanistice a foştilor proprietari de pământ din intravilanele localităţilor. S-a developat structura urbană veche pe noile structuri urbane şi s-au creat condiţiile dezordinii. A urmat legea urbanismului apărută în timp ce atelierele judeţene de proiectare urbană se desfiinţau, fără să existe nici un interes pentru funcţionarea continuă, suficientă, a acestor tipuri de proiecte. Realizarea planurilor urbanistice generale şi zonale înaintea dezvoltării localităţilor ar fi putut însemna controlul organizării spaţiale şi, mai mult, posibilitatea realizării, în condiţii economice, a reţelei de drumuri şi utilitare. Reglementarea la nivelul planurilor urbanistice zonale ar fi putut însemna ordine funcţională şi volumetrică în structura oraşelor, condiţionări de bază pentru realizare de arhitectură autentică. Şi, la fel de important am fi putut redescoperi istoria noastră urbană, temelie a reînvierii tradiţiilor şi a inovaţiilor în armonie cu ele. Dar câte nu s-ar fi putut întâmpla dacă proiectul de ţară este abordat temeinic, în adâncimea valorilor.

Curând se va dezlănţui un nou an electoral. Este posibil ca politicienii de viţă nouă să-şi susţină viziunile pe ce este fundamental, valoros, în cultura şi civilizaţia românească? Teoretic da, practic tot lupta pentru ciolanul cu fasole rămâne la baza democraţiei. În fapt este mâncarea tradiţională, de ce ne-am plânge?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului