Proprietatea privată – garanție a libertăților individuale într-o societate deschisă

Căci omul uită mai curând moartea propriului tată decât pierderea averii.” Atenţia acordată proprietăţii private, în viziunea lui Machiavelli, derivă din faptul că pierderea acesteia poate cauza nefericirea întregii familii și poate conduce la mult mai multe nenorociri. Machiavelli nu doreşte să minimizeze suferința provocată de pierderea unui tată, ci foloseşte această comparație cu scopul de a ne alarma în privinţa importanţei prezervării proprietății private.

Însemnătatea proprietăţii private derivă înainte de toate din legătura ei strânsă cu libertatea individului. Prima formă de proprietate dăruită de Creator este „proprietatea naturală”, care nu înseamnă altceva decât controlul asupra capacităţilor noastre fizice şi psihice. Acestă formă de proprietate are o legătură intrinsecă cu ideea de libertate individuală, deoarece asigură deţinătorului ei independenţa şi posibilitatea de a se bucura de toate formele care decurg din valorificarea acesteia: libertatea de a fi, libertatea de a cunoaște, libertatea de a avea.

Unul dintre cei mai mai importanți contributori în teoretizarea rolului proprietății private în existența omului și a societății liberale este John Locke. În lucrarea Al Doilea Tratat despre Guvernare (1689), Locke scrie că proprietatea privată este un drept natural derivat din munca individului, alături de dreptul la viață și libertate. Aceste drepturi naturale sunt inerente ființei umane, iar statul trebuie să garanteze respectarea și manifestarea lor. Filosoful englez mai spune că, prin muncă, individul transformă resursele naturale în proprietate privată, dar că aceasta trebuie să rămână într-o cantitate suficientă și pentru ceilalți. Cu alte cuvinte, proprietatea privată este legitimă atâta timp cât nu dăunează altora prin lipsa de resurse, anticipând oarecum criticile lui Marx și adepților concepției sale.

Proprietatea privată este o garanţie a libertăţilor individuale. Incapacitatea de a deţine şi a manipula bunuri, de a mobiliza resursele necesare plasează individul în situaţia de a nu-şi putea exercita drepturile sau de a nu fi liber să facă ceea ce doreşte. Dimpotrivă, proprietatea îi furnizează resursele necesare, şi cu cât resursele sunt mai mari, cu atât posibilităţile de a se bucura de libertate sunt mai ample şi mai diverse.

Argumentul central care pune în relaţie proprietatea privată şi proprietatea asupra propriei persoane face apel la însuşirea proprietăţii private de a genera decizii individuale nestingherite de nici o instanţă, fie ea economică sau politică. Fiecare individ posedă anumite calităţi psihice sau fizice, cunoştinţe tacite sau explicite, un sistem de valori proprii, anumite scopuri în funcţie de care acţionează într-un fel sau altul. Statul nu are dreptul să limiteze în vreun fel manifestarea liberă a acestor capacităţi. În primul rând, statul ar pierde din urma acestei coerciţii, deoarece doar prin concurenţa liberă a capacităţilor individuale se ajunge la progresul şi dezvoltarea societăţii. Adam Smith a susținut în lucrarea Avuția națiunilor (1776) că proprietatea privată stimulează investițiile și inovațiile, ceea ce duce la prosperitate economică. În al doilea rând, în cadrul unui stat maximal şi/sau coercitiv, inovaţia şi invenţia dispar, societatea respectivă fiind condamnată la regres pe toate planurile.

Individul este „constrânsˮ într-o societate deschisă numai de limitele cunoştinţelor sale, talentului şi abilităţilor, precum şi de pasiunea pe care o depune în munca sa. Legat de acest aspect, economistul francez Jean-Baptiste Say consideră că proprietatea privată și libera concurență sunt esențiale pentru producerea și distribuirea eficientă a bunurilor și serviciilor. În continuarea acestei argumentații, se situează și David Hume care susținea că proprietatea privată este esențială pentru ordinea socială, stabilitatea și securitatea indivizilor. Acest filosof politic consideră că proprietatea și justiția sunt interdependente, fiind temeiul funcționării oricărei societăți civilizate.

Adepţii planificării şi centralismului au criticat în fel şi chip ideea de proprietate privată. Pe seama proprietății priviate este pusă o serie de inegalități economice, discrepanețe sociale, clivajul prea adânc între diferitele deținătorii de proprietăți și capitaluri și cei care nu dispuneau decât de forța de muncă. Comuniştii au atacat proprietatea privată pentru că ar crea avantaje doar pentru deţinătorii ei. Proprietarii de bunuri și capitaluri dobândeau o anumită formă de independenţă, pe când cei lipsiţi de proprietate deveneau dependenţi din punct de vedere economic. Din acest motiv, aceşti critici au propus desființarea proprietății privată dacă nu crea privilegii pentru toţi oamenii. În vederea făuririi „societăţii comuniste”, Karl Marx preconiza succesiunea a două stadii după capitalism: (1) stadiul trecerii de la capitalism la socialism prin revoluţia proletară care urmăreşte abolirea proprietăţii private ca bază a relaţiilor de producţie şi (2) stadiul trecerii de la socialism la comunism care va funcţiona după principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Accentuând rolul factorilor economici în configurarea relaţiilor sociale, Marx afirma: „Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială”. Când capitalul va fi socializat prin transformarea proprietăţii private în proprietate comună aparţinând tuturor membrilor societăţii vor dispărea şi relaţiile antagoniste dintre cele două clase sociale, burghezia şi proletariatul. „Ceasul din urmă a proprietăţii private a sunat. Expropriatorii vor fi expropriaţiˮ, sună un celebru slogan marxist. Unii dintre noi au fost martori ai modului în care proprietatea privată a fost înlocuită cu proprietatea colectivă prin expropierea deținătorilor de averi și naționalizarea acestora, precum și consecințele nefaste care au decurs din această situație cumplită.

Experimentul comunist a demonstat că proprietatea colectivă deresponsabilizeză individul și îl aservește față de politic și interesele sale. Dependenţa faţă de proprietatea publică, faţă de resursele publice conduce la o dependenţă faţă de deciziile instituţiilor care administrează aceste resurse, deci la o reducere a libertăţilor individuale. Individul devenit aservit proprietăţii colective devine dependent de deciziile instituţiilor statului, așteaptă să i se spună „de susˮ cum trebuie să acționeze, chiar în situațiile care țin de intimitatea sa și a familiei sale. În acest mod responsabilitatea individului este anulată de arbitrariul deciziilor sistemului etatic-dirijist cu toate consecințele care decurg din această situație.

În finalul acestui eseu despre rolul proprietății private în garantarea liberăților individuale, voi invoca argumentul autorității unor mari nume în istoria ideilor economice. Economistul austriac Ludwig von Mises a susținut în scrierile sale că proprietatea privată este fundamentul libertății economice și politice. Pe aceeași linie, s-a situat și Friedrich von Hayek care a subliniat importanța proprietății private, argumentând că planificarea centralizată și proprietatea colectivă duc inevitabil la pierderea libertății. Filosoafa și romanciera Ayn Rand, care a promovat conceptul de „egoism raționalˮ, a susținut că drepturile de proprietate privată sunt esențiale pentru condiția umană și libertățile de care dispune individul. Economistul american Milton Friedman, militant înfocat pentru capitalismul laissez-faire, consideră că proprietatea privată este temeiul libertății individuale și al prosperității economice în orice societate.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video