Dacă unul dintre răspunsuri nu este mulţumitor şi nu poate constitui probă în instanţă, atunci se insistă asupra lui până când copilul, din teamă şi din cauza unei presiuni psihice uriaşe, va răspunde în acord cu nevoile părintelui pentru a stopa contextul incomod. Ce aţi făcut? Aţi implicat o a treia persoană, pe cea mai nevinovată, în războiul care vă aparţinea doar vouă. Aţi uitat să îi fiţi părinţi. Copilul merită să ştie adevărul! Singur va decide dacă îşi doreşte să menţină sau nu relaţia cu unul dintre voi. Oferiţi-i doar detaliile ce nu l-ar putea încărca foarte mult, din punct de vedere emoţional.

În procesul separării părinţilor, micuţul nu este un obiect, ci un cumul de contradicţii, frustrări, emoţii negative care dacă nu sunt abordate la timpul potrivit şi în maniera potrivită, ajung să se transforme în somatizări. De obicei, acesta este momentul în care părintele reacţionează şi copilul „câştigă”. Doar că şi în acest caz, părintele se poate afla pe o axă, la polii opuşi, distructivi. Fie se îngrijorează peste măsură de starea de sănătate a copilului ajungând până la a se reîmpăca cu fostul partener pentru a fi bine şi a-l ajuta pe cel mic să depăşească afecţiunile curente, fie totul se transformă într-un reproş continuu: „Nu e destul că le am pe ale mele? Chiar nu poţi avea grijă? Ţi-am spus să fii mai atent! Am să mă îmbolnăvesc şi eu! Nu mai pot cu toate!”. Care sunt efectele? În prima situaţie, copilul se bucură că părinţii sunt din nou împreună şi înţelege că a ales cea mai bună „strategie” de a-i „manipula”, strategie pe care o va relua ori de câte ori va simţi că situaţia îi scapă de sub control şi nu obţine ce îşi doreşte. Reconcilierea, fiind una de conjunctură, nu va dura foarte mult, ceea ce înseamnă că după ce copilul îşi revine, certurile reapar. Inevitabilul despărţirii se va produce şi ciclicitatea trăirilor se reia. Cea de-a doua situaţie aduce cu sine emoţiile de vinovăţie, ruşine resimţite acut de către cel mic care va purta povara pe umeri până în viaţa adultă când va reuşi să perceapă altfel trauma care i-a marcat copilăria.

Deşi sună dur, dacă vă urâţi fostul partener, atunci vă urâţi şi propriul copil. Resentimentele sunt distructive şi vă vor face să acţionaţi conform filtrului personal. Când eticheta a fost aplicată, indiferent de ceea ce va face bine celălalt, nu veţi mai fi capabili să vedeţi. Veţi simţi mereu nevoia să fiţi vigilenţi, gata de atac, gata să răspundeţi şi să dovediţi tuturor că voi sunteţi mai buni şi mai demni. Cea mai cutremurătoare împrejurare la care am asistat a fost să restabilesc echilibrul în sufletul unui copil care avea doi părinţi extraordinari, dar care îşi făceau rău unul altuia, folosindu-se de micuţ. Tentativa sa de suicid a fost îngrozitoare ( automutilare ), iar ceea ce a spus m-a marcat profund: „Mă plimbă de la unul la altul! Nu mai vreau! Prefer să-i văd de sus cum învaţă să fie oameni mari.”

Suferinţa voastră nu e suferinţa lor! Fiţi părinţi! (Monica Dobrea)