Replicile definitorii perioadelor dezvoltării personalității, momentelor în care copilul vrea el să aleagă ceea ce să facă, dincolo de ideea negocerii sau de necesitatea unui lucru. Însă nu vor rămâne fără ecou în cazul părinților care se simt vinovați față de copil. Iată câteva aspecte ce îi pot face pe părinți să resimtă sentimentul acesta intens și neplăcut care se amplifică enorm mai ales în familia monoparentală:

-        Pierderea cumpătului ce a dus la violență verbală, fizică sau psihică prin ridicarea tonului și impunere;

-        Milă față de propriul copil căruia îi lipsește tatăl/mama, de aici nevoia de a acoperi golul emoțional și de a-l apropia mult mai mult prin tehnici menite să îi reprime frustrările, nicidecum să le înlăture;

-        Lipsa timpului liber pentru copil, părintele singur fiind acaparat de job sau având chiar mai multe locuri de muncă pentru a putea întreține familia.

Care este soluția cea mai la îndemână? Cadoul. ”Nu există să plec undeva și să nu îi cumpăr și copilului ceva, chiar dacă nu plec cu gândul ăsta. Îmi dau seama că ce am luat pentru el e mai scump decât ce am cumpărat pentru casă sau pentru mine.” Este relatarea unei mămici pe care nu am putut să o judec, la fel cum nu sunt în măsură să o fac nici cu ceilalți părinți care acționează astfel. Ce pot face este să le arăt în ce măsură acest act îi poate afecta pe copii pe viitor, ce anume continua să lipsească și ce ”rezolvă” de fapt darul material oferit.

Dintr-odată părintele nu mai este respins de copil, relația pare că se încheagă, cel mic este extrem de vesel, iar bucuria sa devine și bucuria adultului, relaxarea se instalează când micuțul, fascinat de nou, explorează și își lasă părintele să se destindă preț de câteva zeci de minute. Ce se întâmplă în realitate? Copilul este momit. Îi sunt înăbușite emoțiile negative și avalanșa celor pozitive, dar temporare, de fericire la vederea cadoului, acoperă pentru un timp scurt supărările interioare. Ce a învățat copilul? Că asta e modalitatea părintelui de a-l ”asculta.” Care e consecința? Frustrările vechi, acumulate în timp, vor da naștere altora care atât timp cât vârsta va mai permite să fie barate prin atenții, vor da falsa impresie că au fost depășite și că părintele a făcut o treabă excelentă procedând în felul acesta și oferindu-i un tot infinit de nedrept. Adolescentul, viitorul adult va suferi de multiple dependențe care abia atunci își vor arăta distructivitatea. Dorind să faceți un bine, ajungeți să le faceți un rău. Limita este neînchipuit de fină.

Ce vă recomand să faceți? În primul rând să înțelegeți că niciodată, indiferent de ceea ce ați face, nu veți putea fi și mama și tată. Fiecare are rolul său bine delimitat, iar copilul se raportează diferit, mai ales în funcție de sex. În al doilea rând învățați să vă acceptați chiar și cu ieșirile mai puțin placute – contează nu să vă inhibați sau să menajați copilul și să-l transformați într-un străin în fața emoțiilor voastre, ci arătați-i că e firesc să avem momente tensionate, dar soluționați-le! Arătați-i că se poate, cereți-i iertare, menționați că vina nu îi aparține în totalitate și asigurați-l de dragostea voastră. În al treilea rând, deși e consumator de energie, iar răbdarea e musai să vă însoțească, nu fugiți de revolta copilului. Tantrum-urile și agresivitatea transmit ceva. Dacă nu vedeți dincolo de furia sau neacceptarea lui ce se întâmplă cu adevărat, l-ați pierdut.

Dacă ceea ce am scris mai sus nu v-a convins, imaginați-vă următorul scenariu: o perioadă nefastă în care câștigurile se reduc considerabil. Cât va fi capabil să înțeleagă asta un copil fără o educație financiară? Ce știți să îi oferiți în loc pentru a-i da o stare similară ca cea generată de un lucru material?

Banii pot dispărea, sentimentele nu! Iubiți ființa, nu o cumpărați! (Psiholog Monica Dobrea)