Puccini – azi (I)

miercuri, 19 iunie 2024, 03:01
1 MIN
 Puccini – azi (I)

Dacă respect regula generală a publicisticii, numai de consemnare statistică a repetitivității unor titluri de spectacole, vânzări de bilete, de înregistrări, prezențe în fruntea topurilor, pot afirma și eu că muzica lui Giacomo Puccini este printre cele mai des programate pe scenele teatrelor lirice, în concerte.

Lista se dovedește impresionantă ca dimensiuni. Patru creații ale sale sunt binecunoscute publicului – Tosca, Boema, Madama Butterfly, Turandot. Din aceste partituri grandioase au „zburat” spre înaltul succesului general, „de top”, câteva arii, chiar unele pasaje orchestrale foarte scurte, cu caracter de semnal melodic, mai ales semnificativ-dramaturgic, pentru întreaga desfășurare a spectacolului muzical-scenic.

Unul dintre cele mai reprezentative momente este introducerea la scenă deschisă a operei „Tosca”. Nici nu ar fi timp pentru ridicarea lentă a cortinei, cum se întâmplă aproape mereu în cazul uverturilor ce au nevoie de 5-6, până la 8 minute. Patru acorduri grave, câteva măsuri ale orchestrei sintetizează la maximum conflictul tragic, trecător luminat de câteva oaze ale iubirii și inocenței. „Poruncindu-mi” să-i rezerv întâietatea în genericul serialului documentar de televiziune pe care l-am dedicat istoriei Teatrului Liric din Iași, începutul operei „Tosca” s-a transformat, și datorită repetării în următoarele 10 săptămâni, într-un semnal scurt, ce impresionează instantaneu, rămâne în memorie. Sigur, meritul este al compozitorului, care s-a dovedit inspirat, original, eficient în a „spune” esențialul cu ajutorul unui grup mic de note.

Deși intrată în teritoriul fluctuant, deseori întunecat, chiar violent, al modernismului de început al secolului XX, muzica lui Puccini a rămas la inima publicului. De ce? Pentru că este o evoluție treptată de la melodismul cântecului popular italian la cursivitatea neoprită, amplă, de tip wagnerian – revărsate generos în arii, în comentariul orchestrei. Evoluție continuată până la accentele dure, uimitoare, dar nu stresante. Bineînțeles, ariile sunt frumoase, cuprind un registru afectiv bogat, reflectat în opulența expresivă a vocii, se supun bogăției nelimitate a cântecului tradițional italian, plac imediat, își păstrează locul privilegiat în memoria celui aflat în sala de spectacol ori în preajma aparaturii audio-video.

Fundamental în reprezentația de operă, ariile sunt generos ofertante pentru solist, liber să-și demonstreze calitățile vocii, diversitatea expresiei, puterea de a impresiona, de a fermeca publicul. Dramaturgia nutrită de libret, de construcția muzicală pretinde solistului talentul de actor total credibil. Mai mult decât în creații de Mozart sau de Rossini – operele lui Puccini au „ieșiri” la realitatea zilelor noastre – datorită subiectului adaptabil, datorită substanței muzicale. O realitate ce nu rezonează cu „poza”, cu artificiul, cu manierismul. Acum apare, ca o rimă neintenționată, dar potrivită, alt „ism”, demult aplicat stilului puccinian: verismul. O muzică deplin convingătoare pentru că subiectele își găsesc traduceri în viața de astăzi, pentru că tradiția și modernitatea sunt în armonie. Și pentru că suntem deopotrivă educați la școlile muzicale istorice, unanim acceptate, la școlile modernismelor. Măcar la unele din cele mai mult sau mai puțin noi.

A mai contribuit la perpetuarea celebrității muzicii lui Giacomo Puccini complexul comercial artistic. Exemple sunt numeroase – consemnez aici două. Primul din selecția mea este binecunoscut: concertele tenorilor Luciano Pavarotti – Placido Domingo – José Carreras. Al doilea poate că nu a ajuns la cunoștința multora: Al Bano. Se știe, vocea sa a avut forța, ambitusul, susținerea necesare interpretării ariilor de operă. Destule melodii din repertoriul său de muzică ușoară sunt strălucit argumente. Dar căutați înregistrarea binecunoscutei „Nessun dorma”, aria lui Calaf din opera „Turandot”. Veți fi uimiți, încântați. Încă odată, este meritul de bază al lui Giacomo Puccini.

Dacă aleg acum un singur tenor român care a excelat și în interpretarea acestei arii, mă opresc la Vasile Moldoveanu. Versiunea sa a rămas un incontestabil succes mondial.

Alte gânduri despre muzica lui Puccini își vor găsi locul aici – nu doar pentru că anul acesta se va împlini, la 29 noiembrie, un veac de când s-a stins. Mai sunt calități ale muzicii sale demne de a fi subliniate. Mai sunt interpreți care o prețuiesc prin versiuni inedite.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii