Puccini – azi (III). „Turandot”, premiera ieșeană

Puccini – azi, adică ce fel de regii suportă creațiile sale de teatru liric. Profesioniștii și publicul se poziționează în continuare de partea opțiunilor scenice tradiționale sau de partea viziunilor radical-moderne. În mod firesc, regizorii din țările cu experiență redusă în domeniul avangardei, cei cu studii muzicale serioase au rămas adepții respectului aproape obedient față de timpul în care se desfășoară acțiunea din libret, față de stilul muzical ce definește partitura. Autorii din zonele vest-europene unde noul, iconoclastul, șocul au găsit teren propice, mai ales cei cu pregătire sumară ori cu lipsă de educație în arta sunetelor cultivate, au preferat de multe ori transplantarea faptelor din trecute secole în contextul social, cultural, politic al zilelor noastre. În special Franța, Olanda, Germania „și-au dat acordul” pentru înnoirea „cu bisturiul”, regia modernă rămânând permanent subiect de discuție pentru interpreții de pe scenă, pentru cronicari, pentru public, pentru directorii teatrelor de operă nevoiți să păstreze echilibrul între dorința firească de noutate și datoria de a menține în sala de spectacol publicul mai puțin receptiv la îndrăznelile de limbaj scenic.

Turandot trebuia să ajungă și pe scena teatrului liric din Iași. Este una dintre cele mai valoroase creații ale lui Giacomo Puccini, jucată peste tot în lume, și publicul de aici are dreptul să o cunoască. De ce a lipsit atât de mult timp de pe scena noastră? Probabil că densitatea marcantă a substanței muzicale, ajungerea stilului de scriitură din luxurianta melodicitate a romantismului la țărmul modernismului de început al secolului XX, dramatismul întețit până la incandescența expresiei tragice (caracteristici evidente și în privilegierea de către autor a instrumentelor de percuție), doar cele patru arii celebre, de o copleșitoare frumusețe melodică, dificultatea partiturilor pentru orchestră, cor și soliști, componentele scenice ample, complexe impunând mobilitate, distribuția atenției pe planuri multiple au descurajat încercările de reprezentare a operei „Turandot”. În sfârșit, evenimentul s-a produs, stimulând curiozitatea și, o spun încă de pe acum, aprecierea.

Trei sunt elementele care atrag imediat atenția: mai întâi pregnanța, impactul orchestrei încă de la primele note dinaintea ridicării precipitate a cortinei. Ansamblul instrumental nu este doar cadrul, comentariul, dezvoltarea discursurilor personajelor principale, ale corurilor, ci un personaj în sine, căruia dirijorul David Crescenzi i-a dat un relief pregnant, fără a pierde din vedere detaliile, nuanțările, notele expresive. În cazul său, formula „conducerea muzicală” spune totul. Al doilea personaj colectiv cu relevanță aproape egală orchestrei este corul – element caracteristic partiturii „Turandot”.

Consecința firească a densității și planurilor diferite din textul muzical este diversitatea acțiunilor scenice pe care regizorul trebuie să le pună în acord cu ceea ce se ascultă, să le aducă la percepția totală a spectatorului. Spectator ce nu poate fi „prins” imediat și permanent de melodicitatea învăluitoare la care te-ai aștepta de la un compozitor italian. Dar Puccini a fost irepresibil marcat de convulsiile romantismului și expresionismului – convulsii traduse în rezolvările scenice.

Autor al regiei și al luminilor, Rareș Zaharia a înțeles basmul persan de veac XVIII, care i-a inspirat pe Friedrich Schiller, pe autorii libretului, Giuseppe Adami și Renato Simoni, filmul lui Bertolucci „Ultimul împărat” în tripla cheie a poveștilor de iubire (inclusiv cea tragică din viața compozitorului), a tabloului de epocă din China imperială și a sugestiilor evidente la raportul dramatic mulțime – dictator, obediență – opresiune, atât de concret în zilele noastre. Intensitatea climatului muzical-afectiv aproape nestinsă pe parcursul celor trei acte, asperitățile melodic-sonor-expresive ale muzicii impun la rândul lor spectacolul acaparant, masiv, la care contribuie decorul, luminile, mișcările maselor de figuranți (popor, trupele militare, protagoniști).

De ce a urmărit cu mare atenție întregul spectacol publicul care a umplut sala Teatrului Național? Prima explicație luminează comuniunea tuturor compartimentelor implicate: orchestra, corurile, soliștii (dirijor David Crescenzi), regizorul (Rareș Zaharia), scenograful (Alessandra Boffelli Serbolisca), dirijorul corului (Manuel Giugula), dirijorul corului de copii (Raluca Zaharia), colectivul tehnic responsabil de tot ce s-a întâmplat pe scenă (Alin Neștian, Alexandru Constantin, Dorina Cotorobai). Un text muzical de o asemenea complexitate și dificultate a impus pregătirea admirabil asigurată de Adina Alupei, Simona Gâdei, Alina Andriuțî-Shemchuk și Mădălina Pancu.

Bineînțeles, interpretările soliștilor au fost fundamentale, decisive elemente de atracție ale spectacolului. În rolul titular, soprana Bianca Mărgean a rezolvat cu virtuozitate dificultățile unice ale partiturii privind registrul vocal acut și supra-acut, intensitatea, pregnanța emisiei, atributele eroice, chiar războinice, ale personajului său.

Interpretându-l pe Calaf, tenorul Daniel Magdal a surmontat complexitatea rolului grație tehnicii vocale îndelung șlefuite în bogata carieră internațională. Nu poate fi uitat momentulsău de glorie din spectacol: cunoscuta arie „Nessun dorma”.

Soprana Ana Maria Donose a insuflat expresivitate scenică și vocală personajului Liù, dovedind siguranță, flexibilitate muzical-sonoră, admirabile calități actoricești.

Deși Puccini a rezervat personajului Timur puține momente solistice, cel mai substanțial abia la finalul operei, personajul întruchipat de basul Ivan Dikusar a fost impresionant.

O referire specială se cuvine terțetului miniștrilor: Sebastian Balaj (Ping), Liviu Indricău (Pang), Ovidiu Manolache (Pong). Paginile deosebit de inspirate pentru acest trio vocal au fost redate cu dinamism, umor și muzicalitate, atenuând în mod firesc starea apăsătoare, patetismul opusului puccinian.

Tenorul Adrian Ionescu a intrat deplin în toate detaliile muzicale și actoricești pretinse de rolul împăratului Altoum, devenind unul dintre personajele simpatice ale poveștii.

La fel de potrivit ales a fost baritonul Dmytro Melnyk, în rolul Mandarinului.

Aș fi vrut să îmi păstrez obiceiul de a urmări și de a comenta spectacolul de premieră cu a doua distribuție, dar o neașteptată viroză m-a împiedicat să revin seara următoare, duminică 30 iunie, în sala Teatrului Național. Luând ca argument promisiunea domnului Andrei Fermeșanu, directorul general al Operei Naționale Române din Iași, că „Turandot” va intra în repertoriul curent al instituției, voi reveni aici asupra acestei variante solistice imediat ce va fi posibil. Închei însemnările de față cu impresia puternică rămasă după vizionarea primului spectacol de premieră: un eveniment al vieții muzicale românești.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video