Caută 
5 MIN
Alcatuita din sini, roti, coapse, piersici
pline de roua si piper (simbolul sexualitatii
feminine), melci codobelci, ofiteri, buze, saliva,
portocale, solduri, lacatele umplute cu marar,
chiloti de culoare bleu-jandarm dar si chiloti
galben-pai, cafele, votci, leonizi dimovi si maia
morgensterni, lirica lui Emil Brumaru, chiar daca
este tribu tara pro priei sale formule lirice, emana,
totusi, o calda si savuroasa tandrete. Uneori,
abuzul de dedicatii dauneaza doar in aprenta
lecturii. Nu stiu citi din cei care primesc aceste
daruri lirice ii sint cu adevarat apropiati. Am avut
surpriza ca, intr-o seara, in timp ce incercam sa-
i iau un interviu actritei Oana Pellea si am uzat
de numele lui Emil Brumaru, aceasta sa ridice
din umeri. Din gestul ei nu am inteles daca
actrita il intilnise vreodata in carne si oase pe
poet si nici macar daca a citit poeziile ce i-au fost
dedicate. Sau, daca le-a citit, parea sa nu fi fost
prea incintata de ele. Poate i s-au parut prea
intime sau poate, pur si simplu, actrita era intr-o
dispozitie nu prea prea grozava si nu avea chef
sa se confeseze… La drept vorbind, poetul a
urmarit sa cistige nu atit admiratia actritei, cit a
publicului. Si a cistigat-o. Citindu-i versurile, nu
poti sa nu exclami in sinea ta: „Ia uite, de unde o
cunoaste atit de bine Emil Brumaru pe Oana
Pellea?!”. Tinzi chiar sa-ti continui gindul ce se
insinueaza ca un fum in constiinta: „Nu
cumva…”. Nu trebuie insa, vai, sa-l condamnam
pentru aceste piruete pe care, in disperare de
cauza, autorul Dulapului indragostit le face
lumii noastre bune! Emil Burmaru, ca oricare
dintre noi, simte pe propria sa piele (apropo de
Oana Pellea) ca poezia a pierdut din audienta de
altadata. El cauta sa cistige publicul aplicind
aceasta strategie. Iesirile sale la rampa au ceva
din tragismul unui mim batrin, care, apelind la
niste trucuri vechi, incearca sa recistige simpatia
salii. Fardurile i se scurg pe fata, dind uneori la
iveala o masca tragi-comica stranie.
Iata cum suna un poem dedicat Maiei
Morgenstern: „Spune-mi frans, ce chiloti ai,/
bleu-jandarm sau galben-pai,/ cind treci gingasa-
n tram vai / pe la margine de rai/ c-am innebunit
cu totii / sa-ti vedem un pic chilotii, / Stind de-o
saptamina-n statii / cu gitul pe sina rotii”. Ma rog!
Tactica aceasta de-a se „agata de lume” nu e o
descoperire noua. Poetul a apelat la ea inca din
anii tineretii. Ea a devenit vizibila abia acum, si
aceasta fiindca autorul Detectivului Arthur a
inceput sa-si faca ordine prin sertare. Asa au fost
descoperite si celebrele Scrisori catre Lucian
Raicu. Scrisorile au circulat intr-un singur sens,
de la Iasi la Bucuresti. Pentru Emil Brumaru,
scrirea lor a fost ca un fel de pariu cu sine
insusi. Anul 80 l-a prins descoperit din mai multe
puncte de vedere. Poetul tocmai se mutase de
la Dolhasca la Iasi, nu avea slujba, traia din
drepturile de autor si din ajutorul pe care-l
primea de la fondul literar. Lumea literara
ieseana ii era ostila. Scriitorii oficiali il priveau ca
pe un intrus, iar tinerii aveau un alt idol. De fapt,
Iasul a acceptat cu greu gloria lui Brumaru. Si
acum multi dintre confrati il privesc ca pe un
poet minor. Emil Brumaru nu s-a lasat prins in
plasa prafuita a unei vieti provinciale ce duce
spre ratare. Flerul sau iesit din comun l-a impins
sa-si caute protectori in alta parte. Fara
„umbrela” Bucurestiului, Iasul l-ar fi devorat de
viu. Inaintea multor altor congeneri, autorul
Ruinei samovarului a inteles ca, in literatura,
simbioza te poate scoate la liman. In disperare
de cauza (pentru a nu fi ingropat de provincie),
el a ridicat-o la rang de arta. Nu e de mirare,
deci, ca il vedem strecurindu-se intr-o cochilie
straina si adoptind, pe moment, un mod de viata
care pina mai ieri ii era indiferent. Adapostindu-
se in ea, poetul se simte in siguranta.
Corespondenta univoca purtata de-a lungul unui
an intreg cu Lucian Raicu e in acest sens
semnificativa. Observam cum, incetul cu incetul,
se produce un transfer de simboluri de la
destinatar la emitent. Astfel, lent dar sigur,
sistemul de valori al criticului devine si propriul
sau sistem de referinta. Format la scoala
simbolismului francez, a lui Baudelaire, Verlaine
si, de ce nu, Rimbauld, sub influenta criticului,
Emil Brumaru devine un admirator si un cititor
asiduu al lui Dostoieski, Cehov, Gogol si Tolstoi.
Nu se produc totusi mutatii esentiale de fond, ci
doar de forma. Intrind in cochilia operei critice a
lui Lucian Raicu, Emil Brumaru o deposedeaza
de o parte din haloul sau semantic. Are loc un fel
de operatie de „decojire”, prin intermediul careia
simbolistica brumariana incepe sa abunde de
personaje desprinse din opera marilor scriitori
rusi, al caror exeget, dupa cum se stie, era
Lucian Raicu. In corespondenta, sotia sa
Tamara e alintata cu Nicolaevna. Chiar insusi
chipul criticului, in viziunea lui Emil Brumaru,
sufera o bizara metamorfoza. Tonul e usor
exaltat, imprumutat parca din Umilitii si obiditii
lui Dostoievski. Urmeaza si o declaratie de
admiratie fata de exegetul Sufletelor moarte:
„In prima mea vizita la dumneavoastra, la un
moment dat, cred ca spre sfirsit, m-a izbit
halucinanta asemananare pe care va capatase
chipul cu cel al lui Gogol!”. Si Brumaru continua:
„Vreau sa ma intelegeti bine. Nasul, ochii,
sprincenele, aerul din jurul fetei acut
spiritualizate, toate mi-au adus brusc in memorie
fotografiile lui Gogol!”. Intre eroii lui Dostoievski
si Gogol, disecati cu atita acribie de criticul
bucurestean, si mediul in care traieste, poetul
circula ca un fel de fluid magnetic, astfel ca,
incetul cu incetul, Tamara Nicolaevna, sotia
autorului, incepe sa se transforme in Nastasia
Filippovna, iar prin camera sa captusita cu carti
circula Sonia Marmeladova, Lebedev, printul
Miskin si, bineinteles, Raskolnicov. „Stau la
etajul V. Ieri, Tamara Nicolaevna, nici mai mult
nici mai putin, a aruncat pe fereastra un scaun!”.
La sfirsitul scrisorii, poetul ii adreseaza
destinatarului o rugaminte: „Va rog, nu-i spuneti
lui Dinescu de chestiile astea”. Rugamintea e
cam de prisos: Dinescu, probabil, era la curent
cu ce se intimpla la „plomba”. Lucrurile nu luau o
intorsatura tragica, totul se sfirsea c-un
descintec de alint dedicat Nicoalevnei: „Daca lui
Lu vaginu-i cinta Apollinaire, /Tamariuska, eu ce
as putea sa-ti cint?/ Piersica inchisa-n flacari de
roua si piper/ pazita de un inger cu lancea
tremurind”. Dupa care poetul exclama: „O, lasa-
ma sa-ti mingii un picior / Pina acolo unde
piciorul geaman suie”. Urmeaza si o rugaciune
intoarsa din calcii: „Si apara-mi cu trupul gol ca-n
iar maroc / sufletul trist si viata topita-n dulci
pacate./ Si da-mi ca pe o icoana carnoasa, sa ma
rog, curul zburdalnic de coapsele-ti surate”.
Acolo unde clacheaza altii, lunecind in
vulgaritate, Emil Brumaru se ridica spre sublim.
Cuvintele licentioase isi pierd zgura lor
scabroasa. Imaginile sint atit de frumos
articulate, incit cititorul e cu totul sedus de ele.
In astfel de poezii arta lui Emil Brumaru atinge o
cota inalta. Prosternat in fata icoanelor carnoase
strajuite de falnice luminari de nunta din alcoov,
pustnicul Emil se inchina la icoana Tamaretei,
gindul insa ii zboara (ca si in cazul personajelor
dostoievskine) si la Maia. E si acesta, desigur,
un mod placut de-a pacatui liric, cu inchipuirea.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
