„Qui est Charlie“: cand satira e mai puternica decat ura

BBC incearca sa explice, in stilul lui profesionist: „«Charlie Hebdo» este parte a unei venerabile traditii a jurnalismului francez care dateaza inca de pe vremea foilor de scandal ce o denuntau pe Marie-Antoinette in ajunul Revolutiei franceze. O traditie ce combina radicalismul de stanga cu un limbaj provocator, care deseori se invecineaza cu obscenul. Decizia de a-l lua in deradere pe profetul Mahomed in 2011 a fost in perfect acord cu acest «raison d’etre» istoric“.

Dar „Charlie Hebdo“ inseamna ceva mai mult decat aceasta descriere precisa ca o definitie de manual.

Satira, contestatare, insolenta si nevoia de a-i provoca pe cei puternici – ingredientele unei anume prese franceze cu o mare traditie, in deplin acord cu nesupunerea eroilor desenati nationali, galii lui Asterix, gata sa ii reziste opresorului Cezar. Gali jurnalisti a caror potiune magica sunt talentul, umorul si spiritul caustic.

Greu de incercat un echivalent roman pentru a explica unui public care nu a avut ocazia sa cunoasca aceasta „institutie“; nici un posibil egal intre „Catavencii“, Divertis si/sau „Times New Roman“ si „Charlie“ nu e suficient, media satirica romana este prea blanda si prea domesticita fata de omologii lor hexagonali. Nu multi ar fi capabili sa spuna, de exemplu, ceea ce a zis seful lui „Charlie“, Charb, dupa ce a fost pus pe lista dusmanilor „Islamului“ („Este poate un pic cam pompos ceea ce voi spune, insa prefer sa mor in picioare decat sa traiesc in genunchi“) si sa isi mentina pana la capat pozitia.

„Prosti si rai“

Istoria lui „Charlie Hebdo“ incepe cu alta revista, „Hara-kiri“, jurnal autodefinit „prost si rau“, aparut in 1960, intr-o Franta condusa de de Gaulle, in care exista tensiuni intre vechi si nou, care lupta intr-un razboi colonial. Un timp cand in presa se intampla lucruri noi, la inceputul unui deceniu al schimbarilor.

Specialistii subliniaza aceasta traditie a satirei jurnalistice din Franta. Amintesc ca, in secolul al XVIII-lea, tinta pamfletarilor era familia regala, asasinata „in print“ inaintea esafodului, cu desene si barfe despre coruptia si depravarea de la Versailles. Tintele si dusmanii s-au schimbat cu trecerea vremii si, in acelasi timp, au ramas aceleasi, fiindca jurnalistilor practicanti ai nobilei arte a satirei si contestarii nu le-a fost niciodata frica sa atace orice posibil opresor.

Dusmanii lui „Hara-kiri“, creata de personaje legendare astazi precum François Cavanna sau profesorul Choron, au fost multi si puternici, iar revista a avut zile grele. Franta libertatii de expresie i-a interzis de doua ori, in 1961 si in 1966. A urmat anul 1970. Doua evenimente fara legatura au ajuns impreuna pe coperta revistei: moartea lui de Gaulle, la proprietatea lui de la Colombey-les-Deux-Églises, si moartea a 100 de persoane intr-un incendiu la o discoteca, un eveniment tratat cu mai multa atentie de presa in cautare de senzational. Ca reactie la acest mod de a face presa, „Hara-kiri“ a avut o coperta in stilul ei. Titlul: „Bal tragic la Colombey: 1 mort“. Reactia: turbare din partea autoritatilor, scandal.

Din nou, Franta democratica interzice revista, iar din cenusa ei se naste „Charlie Hebdo“. Si, in caz ca nu v-ati prins: „Charlie“ este o referire la de Gaulle, a recunoscut-o chiar Wolinski, ani mai tarziu. Echipa reuneste aceeasi banda de „derbedei“ de la „Hara-kiri“, carora li se adauga, in timp, si altii.

„O mie de lovituri de bici celor care nu mor de ras!“

„Charlie“ este un amestec interesant de umor, banda desenata si caricatura, cronici si, din timp in timp, reportaje si articole de investigatie pe subiecte sensibile: extrema dreapta, secte, religie, politica si cultura. Tintele jurnalistilor? Aceiasi suspecti de serviciu: politicieni, bancheri si religie. Stilul? Radical. Cu titluri incendiare si caricaturi cumplite, „Charlie“ nu s-a dat in laturi de la nimic (calugarite care se masturbeaza, papa care poarta prezervativ, politisti care tin in maini capete taiate de emigranti etc.) pentru a spune ce voia, asa cum voia. Acid si nonconformist.

„Charlie“ nu a fost niciodata un succes comercial, ba chiar si-a incetat aparitia, in 1981, vreme de zece ani. BBC spune ca „Charlie“ a suferit de comparatiile constante cu rivalul „Le Canard Enchaine“ (modelul initial al „Academiei Catavencu“), mai bine cunoscut si cu un succes mai mare. Dar daca „Le Canard“ prefera bombe de presa si stiri „pe surse“,  „Charlie“ nu se autocenzureaza.

„«Charlie» ar putea soca doar persoanele care doresc sa fie socate“

Istoria bataliei lui „Charlie“ cu Islamul e veche, dar nici celelalte religii nu au fost crutate de catre francezi.

In principiu, ea a inceput in 2006 cand „Charlie“ a publicat caricaturile cu Mahomed care au provocat scandal in Danemarca si au mai adaugat si cateva de la ei. O editie de mare succes comercial.

„Charlie“ a fost data in judecata pentru incitare la rasism de doua grupuri islamice din Franta, insa a fost achitata de o instanta din Paris. Chirac i-a dojenit, dar Sarkozy si Hollande le-au luat apararea. La momentul respectiv, redactorul-sef, Charb, a declarat ca publicarea caricaturilor cu profetul Mahomed nu a fost un act provocator, ci un simbol pentru libertatea de exprimare. Si a avertizat ca „Charlie“ nu se va opri sa critice atunci cand considera ca acest lucru este necesar.

Un alt numar controversat a fost cel din 3 noiembrie 2011, cand saptamanalul a fost rebotezat „Charia Hebdo“, iar Mahomed a fost „declarat redactor-sef“. Cu o zi inainte, sediul redactiei a fost atacat cu bombe. O alta salva de caricaturi (si o noua portie de scandal) a urmat in septembrie 2012. Apoi a avut loc sedinta de redactie tragica din 7 ianuarie 2015.

Urmeaza acum reactia lumii civilizate. 

Publicitate și alte recomandări video