Rădăcinile instituționale ale stagnării economice în China imperială: statul birocratic de tip Moloh

La începutul epocii moderne, în special în perioada 1650-1800, structurile politice ale Chinei erau foarte bine integrate teritorial, reușind să consolideze pacea și stabilitatea socială atât pentru populația sa numeroasă, cât și pe un areal extrem de vast. În comparație, în Europa, aceste structuri erau foarte fragmentate și orientate spre exploatare. Lipsa de coeziune europeană nu a putut fi depășită nici măcar în timpul lui Carol al V-lea (Carol Quintul), atunci când expansiunea europeană ajunsese la nivelul Imperiului Chinez. Acest avantaj ar fi putut să genereze un avânt extraordinar economiei chineze timpurii.

De ce nu a reușit China să ajungă în anticamera unei revoluții industriale și, apoi, să elibereze forțele descătușate ale capitalismului? Este destul de dificil de argumentat, fără rest, ce anume a făcut ca procesul cumulativ de cunoaștere științifică realizat de chinezi vreme de secole să nu genereze o revoluție precum cea din Occident.

Au existat tendințe proto-capitaliste la sfârșitul dinastiei antice Zhou (1045 î.Hr. – 256 î.Hr.), mai precis în Perioada Regatelor Combatante (475 î.Hr. – 221 î.Hr.), iar ulterior, în secolul al VIII-lea și în timpul dinastiei Song, au apărut așa-numiții muguri (meng-ya) ai capitalismului. Potrivit sinologului francez de origine maghiară Étienne Balazs (1905-1963), acești muguri nu s-au dezvoltat din mai multe cauze. Una este legată de unitatea teritorială și geopolitică, care a generat un stat centralizat, omnipotent și birocratic. Elita societății, mandarinii, a rezistat vreme de secole, s-a adaptat în permanență și a reprezentat forța motrice a societății. Rezistența acesteia la schimbare și progres s-a datorat principiilor confucianiste extrem de conservatoare și pasive. Între funcționarii-erudiți și clasa negustorilor a existat o relație de interdependență, dar destul de ostilă. Atunci când negustorii inovau (de exemplu, tiparul, cambia, banii de hârtie sau moara de apă) sau încercau să beneficieze de un anumit avantaj, statul intervenea, le reducea gradul de libertate obținut și le elimina câștigurile sau avantajele. Cu toate acestea, negustorii nu s-au revoltat, ci au preferat compromisul temporar sub forma mitei și a corupției. O altă cauză se referă la absența muncii libere. Această politică deliberată a statului a vizat ruperea din fașă a oricărei posibilități de alianță între țărani și burghezie, încercându-se din răsputeri, cu succes, să se utilizeze forța de muncă exclusiv în interesul statului.¹

Explicațiile convenționale ale economiștilor de tipul lui David Landes (1924-2013) sugerează că printre cauzele acestei stagnări sau imposibilități de a genera un capitalism veritabil se numără faptul că nu exista o piață liberă în adevăratul sens al conceptului și nici drepturi de proprietate instituționalizate. Apoi, că intervenționismul statului în interacțiuni strict private a distorsionat profund stimulentele pieței, reducând până la extincție inițiativa privată și crescând costurile de tranzacție și riscurile asociate.²

Mai complet, Balazs detaliază ceea ce Landes a afirmat mult mai general. Conform acestuia, cauza princeps este strict legată de impactul dezastruos pe care l-a avut statul birocratic de tip Moloh în societate, care a devorat pur și simplu orice inițiativă individuală. Așadar, „dacă prin totalitarism înțelegem controlul total exercitat de stat și de executivii săi, funcționarii, atunci se poate spune cu adevărat că societatea chineză era într-un grad ridicat totalitară… Nicio inițiativă privată și niciun aspect al vieții publice nu puteau scăpa de reglementările oficiale… Acest stat al bunăstării supraveghea, până în cele mai mici detalii, fiecare pas al supușilor săi, de la leagăn la mormânt. Era un regim al birocrației și al amănuntelor meschine – metri și metri de hârtii și o agitație fără sfârșit. Ingeniozitatea și inventivitatea chinezilor, care au oferit atâtea comodități vieții, precum mătasea, ceaiul, porțelanul, hârtia și tiparul, ar fi continuat, fără îndoială, să îmbogățească China și probabil ar fi adus-o în pragul erei industriale, dacă nu ar fi fost înăbușite de controlul statal. Statul a fost cel care a ucis invenția tehnologică în China. Nu doar în sensul că a zdrobit din fașă orice era împotriva sau părea să fie împotriva intereselor sale, ci și din cauza atitudinilor obișnuite, implantate ferm din rațiuni de stat. O atmosferă de rutină, tradiționalism și imobilitate, în care orice inovație sau inițiativă care nu era cerută și sancționată în prealabil era privită cu suspiciune, nu era deloc propice spiritului de cercetare liberă.”³

Așa-numiții „bani zburători”, inventați de negustorii chinezi în secolul al VIII-lea în timpul dinastiei Tang (618 d.Hr. – 907 d.Hr.) – dinastie căreia i se datorează Drumul Mătăsii și dezvoltarea comerțului internațional, au fost interziși de stat pentru privați și au fost utilizați exclusiv pentru propriile transferuri financiare. Tiparul, inventat de budiști pentru propaganda religioasă, a fost rechiziționat și utilizat de stat în același scop, însă pentru doctrina confucianistă. Primele proto-bănci chineze care puteau să emită cambii (bilete la ordin) au fost înființate de negustorii din actualul oraș Chengdu, capitala provinciei Sichuan. Inițial, statul a recunoscut dreptul exclusiv de a emite aceste instrumente de debit (chiao-tzu) unui număr de 16 negustori importanți care contribuiau cu o taxă de 3%. Însă în 1023, monopolul privat a fost înlocuit cu un monopol guvernamental, ceea ce a zădărnicit eforturile acestor negustori și a afectat derularea activităților de comerț. Cămătăria era o practică mai des întâlnită în China decât în Europa medievală, iar mărimea dobânzii putea fi oricât de ridicată. Dacă în prima parte a dinastiei Tang, dobânda practicată era de 6% pentru creditele private și 7% pentru cele guvernamentale, odată cu apariția la putere a conducătorilor Song, acestea au devenit 4%, respectiv 5%.⁴ Mai mult, diferența netă dintre China și Occident poate fi rezumată astfel: „În timp ce orașul occidental a fost sămânța și mai târziu bastionul burgheziei, orașul chinezesc a fost în primul rând sediul guvernului, reședința funcționarilor care erau permanent ostili burgheziei și, astfel, mereu sub dominația statului.”⁵

În perioada cuprinsă între anul 200 î.Hr. și secolul al XV-lea d.Hr., China a fost superioară Europei în termeni materiali, tehnici (de exemplu, hârtia, tiparul cu caractere mobile, praful de pușcă, busola magnetică, obținerea și utilizarea fontei, folosirea fierului în stare topită, telescopul, ceasul mecanic, seismograful, pluviometrele, aparatele de măsurare geodezică, suflantele metalurgice cu acționare hidraulică, suspensia „cardan”, triunghiul „Pascal” etc.) și instituționali (de exemplu, feudalismul birocratic chinez). Însă, începând cu Epoca Renașterii, după Galileo Galilei, Europa occidentală a reușit să depășească Imperiul Chinez în termeni de știință și tehnologie, dând naștere unei științe moderne universal valabile. Needham consideră că această performanță nu se datorează superiorității europene privită ca o „cultură a universalului” și „suflet faustic”. Deși China secolului al VIII-lea a favorizat știința, generând numeroase invenții tehnologice extrem de importante, câteva secole mai târziu, mai precis în secolul al XVIII-lea, aceasta și-a întors privirea cu brutalitate. De asemenea, în China nu a apărut niciodată ceva asemănător Renașterii europene. Explicația constă în mai mulți factori, plecând de la lipsa totală a unui oraș-stat, suprimarea interesului comercial al negustorilor și continuând cu o varietate de factori ideologici și spirituali.⁶ Mai concret, peste 50% dintre invențiile care au pus bazele lumii moderne au fost create în China. Dacă între anii 401 și 1000, ponderea Chinei în creațiile lumii reprezenta peste 71%, în perioada 1501-1840, aceasta a scăzut vertiginos spre aproximativ 4%!⁷

Inima sus!

Bibliografie

¹ Étienne Balazs (1964). Chinese Civilization and Bureaucracy. Variations on a Theme, New Haven and London, Yale University Press, p. 30-33.

² David S. Landes (2006). Why Europe and the West? Why Not China?, Journal of Economic Perspectives, 20(2), p. 6-7

³ Étienne Balazs, (1964). Chinese Civilization and Bureaucracy. Variations on a Theme, New Haven: Yale University Press, p. 10-11.

⁴ Ibidem, p. 42-43.

⁵ Ibidem, p. 44.

⁶ Joseph Needham (1979). Within the Four Seas. The Dialogue of East and West. University of Toronto Press, Toronto, p. 81-87.

⁷ Cai Fang (2023). China’s Economic Development: Implications for the World. New York: Routledge, p. 46.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video