Radu Ciorniciuc: „Subiectul m-a prins când eram dornic să mă reconectez la rădăcinile mele“

În chiar ziua când am stat de vorbă prin telefon cu Radu Ciorniciuc, Academia Europeană de Film anunța că Acasă era inclus (împreună cu colectiv, de Alexander Nanau) pe lista de 13 titluri din care se vor alege nominalizările la Documentarul European al Anului.

În aceste condiții, deși stupidă, prima întrebare a fost pe undeva justificată.

 

Te mai consideri jurnalist?

Am depășit momentul în care mă bag singurel într-o singură cutie. Sunt și jurnalist, și documentarist, și fotograf, și tată – chiar acum îmi supraveghez fetița să nu cadă iar în cap…

 

Dar nu ești în filmări cu al doilea documentar?

Sunt în filmări, dar am venit un pic în București pentru proiecțiile cu Acasă și ca să rezolv niște probleme personale. Lucrăm la acest nou proiect deja de doi ani. Îl produce tot Monica Lăzurean-Gorgan. E o poveste despre sclavia modernă văzută prin intermediul relației dintre un tată și fiica lui, cu care n-a mai vorbit de mulți ani. Ei investighează acum împreună abuzurile la care acest domn e supus de foarte mult timp.

 

Deci tot o relație părinți-copii. Ce te atrage la genul ăsta de relație?

E o bună oportunitate să învăț mai multe despre mine, dar și despre cum să devin un pic mai lucid în relațiile mele de familie, mai ales acum când, având familia mea, sunt în fața unor noi întrebări, unele tot mai complicate.

 

Nu poți afla aceste lucruri doar trăindu-le?

Ba da, dar pe mine, care fac de mult timp muncă de documentare și care sunt pe jumătate timid și introvertit, formula asta mă face să văd lucrurile altfel, le așază într-un mod care rămâne pentru mine.

 

Am putea spune că subiectul din Acasă te-a găsit el pe tine mai mult decât l-ai găsit tu pe el?

În mod sigur. M-am dus acolo cu mintea de jurnalist și m-am încordat să trasez contextul și problemele familiei și ale locului – problemele sistemice, dar a fost vor­ba despre cum reacționăm noi, oamenii, când vedem realitatea prin prisma experiențelor, nevoilor și așteptărilor noastre. Subiectul m-a prins într-un moment când eram mult mai deschis și mai dornic să mă reconectez la rădăcinile mele, cu familia mea – probabil de aici s-a deschis și povestea în direcția asta, adică spre relația dintre un adolescent și tatăl lui.

 

Cum ai negociat poziția regizorului care face documentar ob­servațional cu omul care vrea să-i ajute pe cei pe care-i filmează?

A fost prima oară când am făcut o chestie de genul ăsta. Aflasem mult din investigațiile la care am lucrat în străinătate – de pildă, aveam în minte o investigație pentru care am petrecut opt luni în Anglia, lucrând sub acoperire la o fermă pentru a expune con­dițiile precare de trai și de muncă ale câtorva mii de muncitori. Am fost foarte implicat, erau și niște mize foarte mari pentru că acea fermă aproviziona piețele din jumătate de continent european și, deși investigația a avut efecte foarte bune (s-au renovat casele în care locuiau muncitorii, s-au dat prime, s-a îndeplinit procesul de producție), faptul că echipa de avocați a domnilor fermieri a găsit în material un citat despre care spuneau că nu corespundea realității (ceea ce era parțial fals) m-a afectat. Câteva cuvinte plasate nu foarte calculat în material au pus o urmă de îndoială asupra întregii documentări la care lucraseră zeci de oameni.

Și atunci de ce nu intervine jurnalistul? Pe de o parte e vorba de etică, dar și de faptul că mare parte din responsabilitatea jurnalistului e ca, atunci când publică, materialul și documentarea să nu poată fi atacate în vreun fel.

 

Când faci un documentar nu te expui la fel de mult?

Absolut, însă adevărul jurnalistic e diferit de adevărul cinematografic sau artistic. Descoperind această nouă formulă de a spune po­vești fără a fi ancorat în virgule, puncte și formulări formale, m-a ajutat destul de mult să mă uit și altfel la subiecte și să îmi doresc să fac mai departe genul acesta de documentare.

 

„Nu știu dacă mă mai întorc, nu știu semnele de circulație“
 

Știați că o să urmăriți personajele cronologic atunci când v-ați apucat, tu și editorul Andrei Gorgan, să aranjați cele 300 de ore de material brut?

Nu. Am început montajul în urmă cu doi ani, la doi ani după ce începusem documentarea, deci aveam deja o bună parte din poveste. E meritul Monicăi (n.red.: producătorul Monica Lăzurean-Gorgan), care m-a îndrumat în direcția lui Andrei Gorgan, care avea și tenacitate, și experiență să lucreze cu atât de mult material, și o minte foarte organizată.

Filmul a început să se contureze dramaturgic în ultima jumătate de an, după ce am intrat în niște programe de dezvoltare a rough cut-ului, unde am lucrat cu fantastica monteuză belgiană stabilită în Israel Joelle Alexis, împreună cu care, după lungi discuții și ore de montaj, am reușit să găsim cea mai bună formulă pentru a spune povestea – relația dintre un tată și fiul lui.

Mult timp fuseserăm con­vinși că cea mai bună formulă e cea a personajului colectiv – o familie compusă din 13 oameni, dintre care nouă copii, dar acest prim material ne-a ajutat să construim povestea dintr-un unghi anume.

 

Proiectul social a apărut când te documentai pentru reportajul de presă și înainte de a te decide să faci un film documentar?

Nu aș fi făcut un reportaj, ci un feature de 10-15 minute, pe care să-l public în străinătate și care oricum ar fi avut valoare de documentar chiar dacă intra pe o platformă de media. La vreo trei luni după ce ne-am dat seama că nu putem spune povestea asta într-o formulă atât de limitată și ca spațiu, și ca formulare, am înțeles că vom merge spre ceva ce n-am mai făcut, dar care promite o variantă mult mai bună și mai ones­tă de a spune povestea aceasta, timp în care, conștienți că suntem acolo on the long run, a venit și chestia cu proiectul social.

Ne întrebam cum putem să-i ajutăm pe acești oameni – pe copii în primul rând – pe termen lung și când la un moment dat unul dintre ei, Rică, ne-a spus: „Când o să fiu mare, o să plec să muncesc, dar nu știu dacă mă mai întorc, pentru că nu știu semnele de circulație“, ni s-au aprins becurile. Dintr-o postare pe Facebook am strâns câteva sute de voluntari dornici să lucreze weekend de weekend cu acești copii la școala lui Valeriu Nicolae din Ferentari, iar printre acești voluntari am găsit experți din diferite domenii cu care am construit strategia de incluziune socială care s-a dezvoltat în timp ce ne documentam pentru film.

 

Nu e puțin neobișnuit pentru un documentarist care ar trebui doar să observe realitatea? Începând să ajuți personajele determini cursul evenimentelor.

Mi-am asumat încă de atunci acest lucru. Veneam deja cu responsabilitatea jurnalistică și n-a fost o alegere ușoară, dar, în momentul în care am făcut-o, am convenit cu echipa mea să facem lucrurile cât de bine putem și cu toate resursele la îndemână. În ani buni în care am scris și documentat subiecte de la marginea societății am cunoscut oameni și am învățat destul de mult despre intervenția socială și umanitară, încât puteam gândi cel mai bun model pentru a da un ajutor ceva mai complet unei familii care are problemele ei.

N-a fost vorba despre un caz clasic de sărăcie extremă, ci de­spre niște copii care s-au născut și au crescut în stuf, care n-au văzut niciodată apă curentă și care n-au tras niciodată apa la toaletă. A trebuit să construim acest proiect social plecând de dedesubtul rădăcinii și incluzând soluții pentru toate problemele.

 

Ce face acum familia Enache?

Copiii o să meargă în curând la școală. Fac ore online, iar voluntarii de la Casa Bună încă lucrează cu ei și au o relație foarte bună. Am reușit să le cumpărăm o casă și un teren lângă București, la un sfert de oră de Parcul Natural Vă­cărești, unde trei dintre adulți lucrează ca rangers. Faptul că știam problemele din sistemul social, mai ales în București, a întărit decizia noastră de a ne implica.

 

„Câțiva dintre copii nici nu știau că sunt țigani sau că asta e o problemă“
 

Aș vrea să vorbim și despre palierele intoleranței pe care filmul le surprinde foarte bine, începând cu tonul superior al angajaților de la primărie și terminând cu vecinul care îi face pe membrii familiei Enache „ciori“. În ce punct ai știut că lucrurile astea nu trebuie trecute cu vederea?

Suntem conștienți că trăim într-o societate în care rasismul se manifestă de la moduri foarte evidente la moduri foarte subtile, dar nu am fost conștienți de amploarea fenomenului până când copiii nu s-au mutat în noua lor casă și pe strada lor, unde erau o grămadă de copii, ei erau singurii alungați de vecini atunci când voiau să iasă cu mingea. Câțiva dintre ei nici nu știau că sunt țigani sau că asta ar fi o problemă.

Toate scenele acestea în care se vede rasismul manifestat au venit natural, nu am urmărit să le filmăm. Deși mă doare că astfel de lucruri se întâmplă, sunt foarte fericit că am putut pune o față peste acest fenomen și arăta o parte din experiența unei familii de romi din București.

 

Ce crezi că îi atrage pe străini la film?

Nu am fost fizic decât la festivalul Sundance, dar am avut multe sesiuni de întrebări și răspunsuri online la aproape toate festivalurile unde filmul a circulat. Acasă e apreciat în primul rând pentru onestitatea lui, pentru onestitatea cu care e construită povestea, dar și pentru imagine (n.red.: semnată de Radu Ciorniciuc și Mircea Topoleanu). Cred că și relevanța temelor atrage admirația publicului, plus că mai ales acum, în pandemie, am redescoperit sau am devenit mai sensibili la natură și la relația noastră cu ea.

Și eu, când am început să filmez, aveam un fel de dor pentru natură și viața naturală. Acum nu doar că mai am acest dor, dar sunt și mai aproape de materializarea lui și încerc împreună cu Lina (n.red.: jurnalista Lina Vdovîi, partenera sa și scenarista filmului) să ne mutăm cu fetița lângă Cluj, pe un deal.

 

Deci ai putea supraviețui și tu pe o insulă pustie?

Am învățat câteva lucruri, dar nu tot și nu ca domnul Gică ori ca Vali sau ceilalți copii. Știu să fac un foc și pot construi o baracă.

 

Te poți scufunda cu un pește în gură?

Asta nu, de-abia fac pluta! Dar știu să fac o bărcuță mică.

 

Scena când vine prințul Charles la Văcărești e delirantă, pare dintr-un reușit film de ficțiune. Intenția ta ironică era clară? Oamenii ăia se preocupă de pomișori când lângă ei sunt alți oameni care au nevoie de ajutor și pe care nu-i văd.

Este una din multele scene din care a trebuit să alegem. Tot felul de oameni publici vin acolo și promovează locul – chestie absolut admirabilă și pe care o sus­ținem de la început. E fantastic să avem așa un loc aproape de centrul orașului, însă da, de fiecare dată când se întâmplau astfel de manifestări, priveam cu jumătate de inimă știind că la câteva sute de metri sunt nouă copii care dorm unii peste alții într-un singur pat. Dar asta se întâmplă de ani de zile, noi am prins doar glazura de pe tort.

 

Cele două jungle – cea din Văcărești și jungla urbană – nu se pot media în nici un fel și niciuna nu pare viabilă à la longue, nici măcar jungla urbană. Uite, și tu vrei să te muți cu familia la țară.

Pentru orice fel de alegere de genul acesta există niște compromisuri, ele fac parte din viața noastră de adulți. Pentru fiecare alegere pe care o facem plătim cu ceva. Nu există un răspuns la întrebarea „unde e mai bine?“, depinde cât de toleranți suntem cu anumite compromisuri.

 

Tatăl s-a împăcat până la urmă cu compromisul mutatului la oraș?

Nu, încă suferă după acel loc, deși copiii o duc foarte bine și mama lor e mulțumită că au acces la școală și la doctori.

 

Mama e cu picioarele pe pământ, tatăl e un romantic.

Un instinct matern mai puternic n-am văzut niciodată. În ea am avut un partener foarte bun atunci când a fost vorba despre mutarea în oraș și de responsabilizarea tuturor pentru a face, de exemplu, controalele la medici sau pentru a merge la școală. Ea ne-a ajutat foarte mult. În schimb, Gică e un romantic, un radical. Cred că a suferit în tinerețe, închiderea fabricii unde lucra și unde era respectat l-a pus la pământ. El este, de fapt, un om foarte sensibil și toate manifestările lui patriarhale ascund această sensibilitate.

 

Un fel de Ilie Moromete?

Da, dar ceva mai hardcore.

 

Care e scena ta preferată?

Scena din barcă, de la început, a fost întotdeauna pentru mine cea mai specială, pentru că, atunci când am filmat-o, am simțit că trebuie să facem un film. A fost unul din momentele care au produs declicul. Văzându-i pe copii și văzând ce relație au cu natura, modurile de a povesti pe care le știam deveneau din ce în ce mai limitate.

 

Probabil că acea imagine a rezonat cu paradisul din tine.

Absolut.

 

Acasă (Acasă, My Home e titlul în engleză) e produs de Monica Lăzurean-Gorgan prin Manifest Film în coproducție cu HBO Europe, Corso Film (Finlanda) și Kino Company (Germania). După premiera de la Festivalul Transilvania (unde a luat Premiul pentru cel mai bun lungmetraj în secțiunea Zilele Filmului Românesc) și mai multe proiecții în aer liber în România, el va fi lansat în această toamnă și pe HBO Go.

Publicitate și alte recomandări video