Raliere în jurul frunzei de arțar

Alegerile legislative dintr-un stat important, membru al „Grupului celor Șapte” puteri economice ale lumii occidentale (G7) și deținător al unui profil distinct pe scena internațională, reprezintă întotdeauna un subiect interesant. În cazul Canadei, țară ai cărei cetățeni au fost chemați luni să-și aleagă reprezentanții în Camera Comunelor, camera inferioară (dominantă) a parlamentului bicameral de la Ottawa, disputa a fost cu atât mai interesantă cu cât în ecuație a intrat președintele american Donald Trump, autorul unor declarații scandaloase care au pus sub semnul întrebării suveranitatea Canadei.

Am asistat la o confirmare a rezultatelor sondajelor de opinie din ultima vreme, care prognozau o victorie a Partidului Liberal, de guvernământ, pe fondul unui efect de „raliere în jurul steagului” în fața presiunii externe, dar și de orientare către o personalitate creditată cu experiență în domeniul macroeconomiei – noul lider liberal Mark Carney, fost guvernator al Băncii Canadei și, ulterior, al Băncii Angliei. Acesta a fost considerat de canadieni o soluție viabilă în cazul unui război comercial lansat de marele vecin din sud și, în fine, un administrator al economiei mai bun decât rivalul său conservator, Pierre Poilievre, un politician de profesie.

În momentul finalizării acestui text, nu este clar dacă liberalii vor obține o majoritate absolută, dar cu siguranță că se vor apropia de acest prag și, în consecință, vor putea forma un guvern minoritar care să se bazeze pe sprijinul unor formațiuni mai mici, fără a le coopta într-o alianță formală. Noul Partid Democrat (NPD) condus de Jagmeet Singh, aflat ideologic la stânga liberalilor și care a făcut parte din coaliția lui Justin Trudeau, a fost aproape obliterat la aceste alegeri, mulți dintre potențialii săi votanți preferând să-l susțină pe Carney. De altfel, componenta de leadership, esențială în orice scrutin organizat într-un sistem democratic, a părut dominantă în Canada – am asistat la o competiție similară, în anumite privințe, celor din regimurile prezidențiale. În acest context trebuie interpretate și eșecurile personale ale lui Poilievre și Singh, învinși de candidați liberali în circumscripțiile uninominale unde au candidat.

Prin comparație cu guvernul acestuia din urmă, noul cabinet Mark Carney – cel preelectoral, format în luna martie, a fost unul de tranziție – va fi cu siguranță mai prudent la capitolul cheltuieli, mai puțin „ecologist” și mai puțin interesat de afirmarea unor teme ce provoacă diviziuni, așa cum sunt cele legate de rasă și gen. Dar contrastul cu valorile Americii lui Donald Trump, devenită peste noapte o amenințare economică și politică aproape existențială, va fi asumat deliberat și cu putere.

Revenind la cifre, dincolo de întrebarea dacă liberalii se vor opri puțin după borna celor jumătate plus unu de locuri în Camera Comunelor sau – așa cum pare mai probabil – puțin înainte de ea, și de observația că NPD, partenerul mai mic din fosta coaliție, a fost aspru sancționat, putem observa o logică bipartidistă foarte clară, în consonanță cu sistemul electoral. La fel ca în Marea Britanie, votul majoritar într-un tur tinde să favorizeze partidele mari și să le sancționeze pe cele mici, cu anumite excepții. Dacă în Regatul Unit excepția este Scoția, unde naționaliștii beneficiază de un vot concentrat și „util” (în sensul că fiecare vot are mari șanse să ducă la câștigarea unui mandat), în Canada ea este reprezentată de Quebec. În această provincie francofonă, suveraniștii din Bloc Québécois (BQ) obțin randamente foarte bune în alegeri, obținând o reprezentare parlamentară practic proporțională cu cota lor din votul național – o corespondență care s-a menținut și la acest scrutin. Ca întotdeauna, însă, BQ se autoexclude din orice calcul de coaliție guvernamentală, la Ottawa.

Cât despre principalii jucători, ei ies din aceste alegeri uninominale majoritare ușor suprareprezentați (liberalii) sau cu reprezentare aproape proporțională cu voturile obținute (conservatorii). Viitoarea legislatură va fi marcată de o luptă politică dură, dar ea nu va afecta atmosfera de solidaritate națională generată de atacurile lui Donald Trump, o atmosferă pe care opoziția conservatoare nu are niciun interes să o perturbe. Noua conducere a partidului – pentru că e greu de crezut că Pierre Poilievre va rămâne în funcție – va trebui să găsească o modalitate de contestare a guvernului care să satisfacă aripa dură (ostilă intervenționismului etatic și progresismului cultural) și, în același timp, să răspândească în rândul electoratului imaginea unui partid capabil de guvernare competentă. După paisprezece ani de opoziție la nivel național – vor fi optsprezece dacă noua Cameră a Comunelor nu va fi dizolvată înainte de termen –, sarcina se anunță dificilă, dar accesibilă. Mai ales că Donald Trump își va încheia între timp mandatul.

Publicitate și alte recomandări video