Încep prin constatarea că în România au dispărut și tradiționalele conservatoare, instituții încărcate de glorie, în cadrul cărora, de patru-cinci generații s‑a conturat o veritabilă școală românească de bel canto și de artă teatrală (actorie, regie etc.). Toate au devenit în ultimii ani „universități“. Fără să se întrebe de ce mari și solide instituții de canto, de muzică clasică, de balet sau de arte teatrale, veritabile instituții-reper și de vizibilitate maximă, cum sunt cele de la Paris, Londra, Viena, Berlin, Lausanne, Berlin, New York, Madrid, Moscova, Toronto, Belgrad, Bruxelles, Beijing, Shanhai etc. etc., păstrează cu obstinație termenul tradițional de conservator (engl. conservatory, fr. conservatoir, ital. conservatorio, germ. Konservatorium) în denumirea lor oficială, iar la noi factorii responsabili s‑au lăsat atinși de furia redenumirilor, care a acționat virulent și aproape fără excepție. Exemplific prin cele trei mari „foste“ conservatoare din țară.

La Iași, reputatul Conservator de Muzică «George Enescu» (anterior: Conservatorul de Artă și Declamațiune), întemeiat în urmă cu peste 150 de ani, a devenit Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, artele plastice și teatrul funcționând ca facultăți distincte ale acestei instituții. Actuala Universitate Națională de Muzică din București, întemeiată cam în aceeași perioadă ca și conservatorul de la Iași, a cunoscut în timp mai multe avataruri onomastice: Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, Conservatorul «Ciprian Porumbescu», Academia de Muzică București, Universitatea de Muzică București și, în cele din urmă, Universitatea Națională de Muzică din București. Mai „modești“ și mai prudenți, clujenii și‑au rebotezat Conservatorul de Muzică (întemeiat în 1919), prin revenire la vechea denumire interbelică Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima”.

Cât privește acum artele plastice, un simplu exemplu este edificator: pentru a ajunge în cele din urmă la „rangul“ denominativ socotit de maxim prestigiu și de maximă onorabilitate, Universitatea Națională de Arte București deține în portofoliul său istoric denumirile succesive de Școala Națională de Arte Frumoase, Academia de Belle-Arte, Școala Superioară de Arte din București, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” și Academia de Arte. Până și gloriosul și unicul IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică «I.L. Caragiale») din București, pe unde au trecut, începând cu ani 1950, ca profesori și/sau studenți, marii actori sau regizori ai României, aceia care au construit în ultimul secol magnificul peisaj al teatrului și cinematografiei românești, s‑a supus acestui ritual de răs‑botezare. De la George Vraca, Alexandru Giugaru, Costache Antoniu, Grigore Vasiliu Birlic și Lucia Sturza Bulandra, la Radu Beligan, George Constantin, Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Ștefan Iordache, George Calboreanu, Ștefan Ciubotărașu, Dem Rădulescu, Irina Petrescu, Dina Cocea, Carmen Stănescu, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc sau Horațiu Mălăiele, până la regizori precum Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc sau Stere Gulea sau mai tinerii Radu Jude și Cristian Mungiu, lista nesfârșită a creatorilor de teatru și film care populează mintea și imaginarul oricărui român cultivat este legată „pe veci“ de sigla IATC. După o perioadă când a purtat numele de Academia de Teatru și Film, IATC‑ul a devenit UNATC, adică Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică «I.L. Caragiale»! Tot la fel, la Iași, vechiul conservator este acum și el o „universitate“: Universitatea Națională de Arte «George Enescu».

Frământările onomaturgice par să se fi dezvoltat la niște dimensiuni homerice în sânul solidei și reputatei instituții ieșene cunoscute cândva sub denumirea sobră și cuprinzătoare Institutul Agronomic «Ion Ionescu de la Brad». Vrând probabil să nu rămână mai prejos față de „trendul“ general în țară, vajnicii mei prieteni agronomi ieșeni au făcut imediat, în 1990, saltul de la rangul „inferior“ de institut la cel „superior“ de universitate, așa că primul pas către „demnitate“ a fost Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) «Ion Ionescu de la Brad». La această treaptă către „onorabilitate“ par să fi rămas colegii de la București (Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară) și Cluj (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară). Revenind la Iași, dezbaterile interne trebuie să fi fost intense și judicioase, despre calitatea lor oferindu-ne o imagine sugestivă frontispiciul actual de pe impozanta clădire a agronomiei ieșene, unde citim, inscripționat cu litere de o șchioapă (cu ignorarea „bagatelelor“ reclamate de ortografia românească actuală!), UNIVERSITATEA AGRONOMICA IASI, pentru ca pe rândul al doilea să aflăm și „traducerea“ în engleză a numelui respectivei insituții: University of Applied Life Sciences and Environment. Pierdut puțin în ceață din cauza acestei inconsecvențe, caut dezlegare pe site-ul oficial și, în fine, mă lămuresc! Numele adevărat și definitiv este cel de Universitatea de Științele Vieții «Ion Ionescu de la Brad». Și pentru ca lămurirea să fie deplină, mai aflu și că fosta noastră agronomie de pe Copou a intrat în lumea bună, fiind de‑acuma membră a unei corporații numită Association for European Life Science Universities. Formularea este puțin forțată chiar în engleză, căci prepoziția firească ar fi trebuit să fie aici of nu for! Dar, în fine, fie și așa, mai „popular“! Așadar, literal: „asociația pentru universități de științe ale vieții din Europa“ sau, mai firesc, „asociația europeană a universităților de științe ale vieții“. Bine, primim! Mai ales că în respectabila listă a respectivei asociații (sigla: ICA), vedem că denumirea în engleză a fost adoptată și de instituții similare din Austria, Cehia sau Letonia.

Ca să nu mai lungesc vorba, formularea românească prezintă două inadvertențe serioase, și anume una de natură morfologică și alta de natură semantic‑designativă. Mai întâi, că în româna literară actuală se spune de științe ale vieții  și nu de științele vieții, cu alte cuvinte, potrivit cu gramatica de clasa a VII-a (de odinioară!), cu articol posesiv și nu cu articol hotărât, la fel cum ar trebui să spunem, de exemplu, cabinetul de stomatologie specială  sau atelierul de sculărie electrică sau secția de arte plastice sau campionatul de fotbal feminin și nu cabinetul de stomatologia specială, atelierul de sculăria electrică, secția de artele plastice, campionatul de fotbalul feminin. În al doilea rând, de când agronomia, horticultura, zootehnia, piscicultura, medicina veterinară, economia agrară, managmentul resurselor etc. au devenit, ele și numai ele, “științele vieții“. În ce tratat mai recent de epistemologie trebuie să ne informăm ca să ne luminăm cum rămâne cu zoologia, botanica, genetica sau medicina însăși? Acestea nu mai sunt „științe ale vieții“? Sunt și ele cumva facultăți sau departamente ale instituției de pe Copou? Sau, după cum se întreba anticipativ, cu sagacitate și umor, unul din cititorii foiletoanelor mele anterioare, ce va scrie pe diploma de inginer a unui viitor absolvent? Cumva „specialist în științele vieții“, sau „doctor în științele vieții“??!! (Va urma.)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iași