Realitatea

În 1892, americanul (naturalizat în Anglia) Henry James a publicat una dintre povestirile lui stranii, intitulată The Real Thing (tradusă la noi drept Un lucru autentic). Intriga e simplă, dar plină de implicații profunde. Un ilustrator de reviste (pictor aspirant) solicită unui cuplu cu profil aristocratic – ajuns însă în criză financiară – să-i pozeze, contra cost, pentru un tablou sofisticat și ambițios, menit să redea, cât mai autentic posibil, ceva din strălucirea de odinioară a vechii nobilimi insulare. Cei doi soți constituie, în viziunea artistului, alegerea perfectă, având în vedere deprinderile lor sociale impecabile, de exponenți viguroși ai clasei britanice educate. Culmea ironiei totuși, în momentul în care devin „modele” pentru pictorul nostru, un fenomen bizar se produce subit: ei dezvăluie rigidități inexplicabile în atitudine, intrând în prizonieratul unei gestici lipsite de relaxare și îndemânare, inacceptabile pentru un artist vizual aflat în exercițiul funcțiunii. Eroul principal alunecă de aceea în disperare, cu atât mai mult cu cât colegii săi de breaslă îi critică serios rezultatele muncii cu cele două „modele” selectate pe baza unui principiu altfel solid: identitatea lor genuin artistocrată. Ca atare, bietul om recurge la o soluție de avarie. Angajează in extremis un bărbat și o femeie din clasa de jos, modele profesioniste, indivizi care pozează așadar pentru a putea trăi, experți în mimarea, cu aplomb de verosimilitate, a unor stări, trăiri și idei. Ați intuit, cu siguranță, finalul! Abia acum, când  are în fața ochilor „sugestia” jucată a conceptului nobiliar, iar nu „imaginea” lui frustă, artistul reușește, fericit, să picteze autentic.

Vă rog să-mi iertați, poate, exagerarea trivializatoare, însă acest text m-a determinat adeseori să mă gândesc la o situație din istoria noastră recentă, pe care inșii de vârstă mijlocie o vor recunoaște imediat! Este vorba despre evoluția actorului Andrei Duban, faimos lider al pionierilor din România înainte de 1989, vedetă mediatică incontestabilă a anilor ceaușiști. El recita cândva, cu înflăcărare, poeme patriotice și avea pe piept, în semn de „adâncă prețuire” din partea sistemului comunist, toate decorațiile și șnururile imaginabile și neimaginabile ale organizației pionierești de coșmărească amintire. Cine l-a urmărit după 1990, mai ales în emisiunile de divertisment, și-a dat seama, indubitabil, de un lucru curios. Duban era, de fapt, identitar vorbind, exact opusul „activistului” feroce al mecanismului socialist, pe care-l „întrupa”, la televizor, probabil în urma cererii exprese a Partidului (nu neaparat din propie inițiativă – să nu uităm că Andrei nu depășea vârsta de 10-14 ani la vremea respectivă). Glumeț, simpatic, plin de viață, petrecăreț chiar, cunoscător (și interpret desăvârșit) al glumelor fără perdea, el ar fi putut fi, ușor, în universul carceral, o „oaie neagră”, un „element indezirabil”. Paradoxal, „elementul” a fost obligat, datorită calităților actoricești, să joace rolul pionierului perfect, al tânărului ideal al „epocii de aur” și, interesant, a făcut-o atât de autentic, încât și astăzi, expuși filmulețelor de atunci, ne înfiorăm instantaneu. „Golănașul” sistemului mima, cu talent,  postura „premiantului” din sistem, împingând problema fidelității reprezentării, abrupt, într-o zonă complicată.

„Zona” în cauză cuprinde terenul (alunecos) de trecere a realității, din varianta sa de fapt concret (material, palpabil), în cea de prezentare abstractă (intelectuală, mentală) a faptului respectiv. „Trecerea”, după cum se observă, nu poate fi niciodată una facilă. Tehnic judecând amănuntele și strict pragmatic așezându-se în ecuație, oricine ar fi înclinat să supraliciteze tentația experimentată de pictorul lui James. Să obțină adică verosimilitatea din suprapunerea cât mai coerentă dintre realitate și reprezentarea ei. Totuși proiectul, la execuția propriu-zisă, se dovedește utopic. În analiza de detaliu, genuinitatea rămâne o chestiune de „construcție” (ficțional-artistică) și prea puțin una de „copiere” (exact-științifică). De „re-construcție” mimetică, mai corect exprimat, a decorurilor preexistente, perceptibile deci cu ochiul liber. De „re-configurare” semantică a unor contururi inițial fără viață, a unor forme șterse, cețoase, neconcludente, la prima întâlnire, ale istoriei factuale. Pe această linie de argumentație prin urmare, autenticitatea devine, în ultimă instanță, rezultatul unui efort imaginativ, al unei incursiuni cerebrale în spațiul imediat (și nu al unei „mulări” vizuale plate pe tumultul cotidian). Este un „edificiu” al minții, o „hermeneutică” (jucăușă) a realității, iar nu realitatea însăși – în absența individului, mereu impersonală, mereu sterilă, mereu neinteresantă, mereu obtuză, mereu golită de semnificație.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video