Reflecții la ziua de azi

„Fatalismul” și „fatalitatea” reprezintă două noțiuni prea puțin agreate de oameni. În termenii filozofiei Facebook de astăzi, sunt genul de „postări” cu slabe șanse de a primi multe like-uri. Eu cred însă că lumea se apropie de ele – și, cu precădere, de cel dintâi, doar derivat din al doilea, dar, altfel, mult mai bogat semantic și mai subtil decât „arhetipul” său lexical – stereotipic, adică, pe șleau spus, copleșită de prejudecăți. Fatalismul e rău, pentru că, îndemnând la convingerea „pre-determinismului” destinului uman, invită la resemnare, la inacțiune și, implicit, la sucombare istorică, la haos. Prin urmare, trebuie să ne ferim de asemenea moduri periculoase de gândire, să le evităm vitejește, arborând mereu o fizionomie optimistă în fața necunoscutului vieții, o încredere neabătută în frumusețea viitorului nostru pe pământ. Nu neg faptul că, în logica unei dinamici existențiale corecte, pe intervalul prezentului, această viziune devine utilă. Te „mobilizează”, te „pozitivează”, cum observă frecvent oratorii motivaționali, permițându-ți să fii activ. Or, să recunoaștem, ce ar fi istoria fără „activismul” constant al celor care o populează? Pe de altă parte, am tentația să merg ceva mai departe cu proiecția așa-zicând „temporală” a fatalismului. Vreau să-l văd nu numai din unghiul a ceea ce este acum și aici, ci și din perspectiva a ceea ce se va întâmpla mâine, acolo. Am scris cu altă ocazie despre diferența dintre individul optimist și individul pesimist. Nu intenționez să mă repet. Concluzia acelei analize rămâne totuși inevitabilă și în discuția de față: orice raționament simplu, elaborat asupra respectivelor „stări” omenești, te duce rapid la revelația că, dacă optimistul pare mai adecvat în mecanismul actualității, pesimistul e singurul care are dreptate pe termen lung (da, toate lucrurile sunt perisabile, deteriorabile, demne de o profundă compasiune și, da, în cauzalitatea unei astfel de argumentații, inevitabil, într-o bună zi, totul va dispărea, se va prăbuși lamentabil).

Nu foarte diferit, ideologic vorbind, se arată a fi fatalismul. „Fataliștii” cred în preeminența sorții, dar, să notăm, preeminența unei sorți mai curând „date” decât „prestabilite”, adică „impuse”. Unde se află diferența? În nuanță: o „soartă dată” nu exclude libertatea insului de a alege. „Soarta” în cauză constituie un scenariu cu mai multe finaluri posibile, dependente de opțiunile diverse ale omului. Individul este „pus”, desigur, într-un cadru general de traiectorie existențială (nu-și alege de pildă, singur etnia, momentul istoric în care va trăi, părinții, ereditatea, orânduirea socială etc., ci se naște cu ele, adaptându-se apoi lor), însă deține capacitatea de a-și modela, după bunul plac, anumite trasee ale propriului destin (profesia, mariajul, felul de a fi, maniera de interacțiune cu ceilalți, educația ș.a.m.d.). În contrapartidă, „o soartă prestabilită, impusă” ar fi fost o realitate absurdă, în interiorul căreia însuși actul viețuirii ar fi devenit aberant, prin lipsa lui de orizont (fatalismul autentic nu propovăduiește așa ceva). Totodată, să admitem și asta, fataliștii dezvoltă, în contextul mentalitarului lor predeterminist, un soi de resemnare dinaintea viitorului, care, în interpretarea multora, viciază dinamica prezentului, dezvăluindu-i pe exponenții ei apatici, transistorici (în afara timpului, dincolo de universul cotidian), inerți, fără reacție, inactivi, cum spuneam deja ceva mai devreme. Vin totuși și întreb imediat: te „exsanguinează” istoric, în mod real, fatalismul – repet și acest amănunt – genuin (deci nu cel trucat, mimat, practicat de circumstanță)? Te „teleportează” el, cu adevărat, într-un neant „ontologic”, unde aștepți, tâmp, dezlănțuirea inexorabilei „fatalități”? Îți „taie”, din start, „aripile”, neacordându-ți nici o șansă să te bucuri de plăcerile mărunte ale existenței? Dimpotrivă, voi răspunde tot eu. Fatalismul (autentic) te face, paradoxal, mult mai eficient în dinamica istoriei și, ca atare, mult mai activ.

E foarte clar, bănuiesc, faptul că, știind ab initio caracterul ultimativ trist al fiecărui destin uman și asumându-ți-l astfel încă din etapele prezumtiv „fericite” ale vieții tale, poți învăța, în postură de „fatalist”, să apreciezi clipele (efemere) de bucurie ce ți s-au oferit, amplificându-le cu destoinicia hedonistului experimentat și devenind, în consecință, mai „activ” și mai plin de „vitalitate” decât optimistul adesea plictisit de rutina viețuirii diurne. În egală măsură, așa-numita „resemnare” fatalistă, departe de a fi semnul unei „retrageri” din istorie, poate fi, invers, prilejul unei remarcabile „înaintări”. Când știi că nu ai nimic de pierdut – așa cum știu, invariabil, toți fataliștii – îți vei permite luxul de a fi curajos, strălucit și (chiar) liber. Calități care nu se găsesc – veți fi, sper, de acord cu mine – în ADN-ul oricărui muritor.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video