Reflecții pe marginea unei conferințe despre „mintea umană și tehnologie”

Am avea de a face așadar cu un domeniu relativ nou al practicii terapeutice în sfera patologiilor psihice, atât de sensibilă într‑o epocă în care în America și în multe țări din Occidentul european cabinetele de consiliere psihologică și secțiile de psihiatrie ale clinicilor publice sau private traversează o perioadă de înflorire evidentă, substituindu‑se cu succes alernativelor tradiționale de tipul spovedaniei sau al exercițiilor spiritual‑religioase de diferite tipuri. Îmi recunosc incompetența într‑un domeniu atât de special cum este cel al patologiei clinice psihiatrice, iar dacă îndrăznesc să formulez câteva reflecții pe marginea a ceea ce am auzit în conferința menționată este pentru că unele dintre ideile formulate privesc aspecte fierbinți ale actualității și ale destinului colectiv al speciei umane.

Mai întâi, câteva cuvinte despre cadrul teoretic. Cognitivismul este un curent de gândire sau, mai degrabă, o metodă la modă de câteva decenii, mai ales în mediile științifice americane și anglo-saxone, cu numeroși adepți și în alte spații academice, inclusiv în România. Utilitatea principiilor acestei metode s‑a dovedit în unele domenii de cercetare socio-umană, în special, după cum s‑a străduit să argumenteze dl Daniel David, în practica psihoterapeutică. Absolutizarea principiilor cognitiviste riscă însă, după părerea mea, să transforme această metodă într‑un fel de panaceu universal, aplicabil oricând, de oricine și în orice domeniu, ca o garanție a succesului în obținerea unor granturi de cercetare. În istoria recentă a științei avem cazul structuralismului, socotit în prima jumătate a secolului trecut un fel de „nec plus ultra” metodologic în științele sociale, de la antropologie și sociologie, până la psihologie și lingvistică, domeniu în care metoda structuralistă a și apărut. Ca lingvist, îmi exprim convingerea că și cognitivismul își va pierde aura de metodă absolută, nu înainte de a livra viitorilor cercetători, cum a făcut‑o și structuralismul, un set de criterii, principii și proceduri omologabile într‑o nouă, viitoare, sinteză epistemică.

Încep prin câteva reflecții sumare referitoare la sfera educației, asupra căreia a insistat conferențiarul. Problema impactului „noilor tehnologii” (recte: instrumentarul electronic, de la telefonul mobil, iPhone-ul, tableta și laptopul, împreună cu „softurile” aferente, de la banalele, rudimentarele și îndobitocitoarele jocuri electronice, până la programele mai sofisticate de traducere automată sau creație de text) asupra educației copiilor, a adolescenților și tinerilor a ocupat o parte consistentă a conferinței la care mă refer. Într‑un jargon terminologic propriu, dl. Daniel David se poziționează tranșant împotriva curentului din ce în ce mai răspândit printre educatori, dar și printre decidenții din învățământ, care susțin un pragmatism sumar bazat pe convingerea că tânărul trebuie dotat cu o sumă precisă, cuantificabilă, de deprinderi și abilități (engl. abilities, skills) personale, precis definite și cuantificabile, pentru îndeplinirea unor cerințe profesionale precise. Tot ceea ce nu este direct legat de acest profil al viitorului „lucrător specializat”, cred adepții acestui curent, este inutil și chiar nociv pentru mințile tinere și neformate. Nu declara recent un oarecare „vip” din lumea industriei de distracții, aflat el însuși în deficit de vocabular și de sintaxă, că își retrage progenitura din învățământul public, unde este copleșită de tot felul de cunoștințe nefolositoare și stresante, pentru a-l înscrie într‑o școală privată, unde va găsi ce? Exigență minimă, bazată pe supușenia totală a „educatorului” în raport cu pretențiile clientului-plătitor?!!!

Nu am cum să nu fiu de acord cu rectorul Universității din Cluj când afirmă, în maniera sa specifică, adesea aluziv și paradoxal, că nu doar școala publică de bază (ciclu primar, gimnaziu și liceu), ci și Universitatea, nu trebuie să fie destinate pregătirii „forței de muncă calificate” pentru domenii de vârf căutate pe piața muncii, cum ar fi managementul sau IT-ul, întrucât potențialii angajatori ar fi fiind în căutare de executanți eficienți ai unor sarcini precise. În privința conținuturilor învățării, nu am reținut sintagmele terminologice propuse de dl. prof. David, dar le voi folosi pe cele tradiționale. În școala tradițională, printr‑o practică verificată de peste două milenii în cultura europeană, transmitem copiilor, potrivit vârstei, în mod circular („enciclopedic”, adică en-kyclo-paideia), două tipuri de cunoștințe: fundamentale și generale. Pentru a descrie sintetic virtuțile verificate ale învățământului clasic, apelez la modelul originar al educației, cel greco-roman. Primul ciclu (trivium) cuprindea grammatica (înțelegerea mecanismelor primare de funcționare ale limbii materne, cunoașterea și înțelegerea textelor literare fundamentale), dialectica (cultivarea și exersarea gândirii logice) și retorica (cunoașterea și exersarea discursului persuasiv, necesar pentru participarea la viața cetății). Acestea ar fi sfera cunoștințelor fundamentale. Ciclul al doilea (quadrivium) includea patru discipline, aritmetica, geometria, muzica și astronomia, materii de maximă generalitate. Acest parcurs al „disciplinelor școlare de bază” (artes liberales) era menit nu unei „specializări” anume, ci formării unui cetățean. „Specializarea” venea după aceea, fiind destinată celor mai dotați pentru filosofie, medicină, artele militare. Tot de o „specializare” se putea vorbi și în cazul sclavilor, „dresați” pentru sarcini particulare: gladiatori, mineri, servitori. Acest model milenar a căpătat o nouă fundamentare teoretică în gândirea lui Wilhelm von Humboldt, marele reformator al universității germane care, în primele decenii ale secolului al XIX‑lea, afirma că statul are datoria fundamentală de a asigura, în școala publică, inclusiv în universități, formarea de cetățenii responsabili, capabili să gândească independent și critic, și nu executanți docili ai unor ordine.

Nu pot să nu remarc o stranie coincidență între „planificatorii” din învățământul românesc actual și ideologii comuniști de odinioară, care predicau „legarea învățământului de viață și de producție”. Numai că rezistența inerțială a învățământului românesc tradițional, pus pe baze solide în epoca interbelică și prezentă în memoria și conștiințele profesorilor și ale părinților, a zădărnicit în mare parte planurile de „transformare socialistă” a învățământului, așa încât generațiile noastre au mai apucat să dobândească, pe lângă o solidă cunoaștere a limbii, literaturii și istoriei naționale, și două limbi străine, cunoștințe temeinice de geografie, biologie, istorie universală, logică, matematică, chimie și fizică. Nu ne rămâne decât să sperăm că învățarea și educația nu vor fi înlocuite în școala publică printr‑un fel de dresaj generalizat, că urmașii noștri vor deveni cetățeni responsabili, dotați cu o cunoaștere adecvată a realității și cu o gândire critică, nu sclavi de lux, spălați pe creier și docili, dar bine plătiți și răsplătiți prin abundente „panem et circenses” adaptate exigențelor postmoderne: sejururi în Madagascar și Thailanda, asezonate cu servicii „all inclusiv”, de unde mă întorc la fel de sărac spiritual și sufletește ca și înainte, „distracții” mamut oferite de primării pe stadioane sau în marile piețe.

Momentul care mi‑a dat fiori în expunerea profesorului David a fost acela când am primit informația că tehnologia permite deja folosirea, în scop terapeutic, a implantării pe creierul uman a unor cipuri capabile să amelioreze dramatic starea pacientului. Nu am putut să îmi reprim gândul că, de la benigna alinare a suferințelor unui pacient psihiatric, până la crearea prin asemenea mijloace de chirurgie micro-electronică a unor hiper‑soldați, hiper-poeți sau hiper‑muzicieni nu mai este decât un singur pas. Desigur, se știe de multă vreme – și conferențiarul a amintit‑o și el – tehnologia nu este în sine nici rea, nici bună, nici folositoare, nici nocivă, ci doar întrebuințarea pe care i‑o dăm poate fi bună sau rea, folositoare sau nocivă. Cât privește acum eventualele viziuni apocaliptice pe care ni le reprimăm cu greu, este bine să ne reamintim că orice mare inovație tehnologică din istorie a creat rețineri, temeri sau spaime, unele chiar colective. Ca să menționăm doar pe cele mai recente, oare câți gânditori de mare suprafață nu au clamat moartea culturii autentice la inventarea tiparului, la fel cum noi, astăzi, deplângem moartea cărții reale și înlocuirea bibliotecilor cu imense depozite virtuale? Chiar inventarea motorului cu aburi și prima industrializare au provocat spaime colective în mari pături ale societății, ca să nu mai vorbim despre energia atomică, a cărei scăpare de sub control riscă să provoace distrugerea fizică a umanității și a planetei. Totuși, după oricare dintre aceste crize datorate saltului tehnologic, omenirea a știut să se reinventeze și să supraviețuiească, este drept, cu mutații somatice, mentale, comportamentale și societale majore. Avem de a face, în ultimă instanță, cu cea mai veche și mai importantă dintre (auto)limitările ființei umane, bariera etică, adică a criteriilor de definire a limitelor dintre bine și rău. Împărtășesc admirația d-lui David pentru Iluminism, blamat astăzi, din necunoaștere sau interes, de pe poziții obscurantiste de cele mai diverse nuanțe. Ușurând Europa de povara teocrației emergente, idealul iluminist a eliberat spiritul uman, lăsându‑l pe seama unei confruntări directe cu Transcendentul. Pentru că, singur și de capul său, fără dialogul cu Providența, omul ar fi reușit de mult auto-distrugerea!

Închei cu un citat din Critica rațiunii pure, un pasaj în care Immanuel Kant mi se pare că exprimă cel mai complet prezența necesară a Transcendentului în existența omului: „Ființa supremă rămâne pentru folosirea pur speculativă a rațiunii un simplu ideal, totuși un ideal fără lipsuri, un concept care încheie și încununează întreaga cunoaștere omenească, a cărui realitate obiectivă nu poate fi desigur dovedită pe această cale, dar nici respinsă victorios; și dacă va fi existând o teologie morală care poate completa această lacună, atunci teologia transcendentală, care mai înainte era numai problematică, dovedește cât de indispensabilă este prin determinarea conceptului acestei teologii și prin cenzura permanentă a unei rațiuni, care este înșelată destul de des de sensibilitate și care nu totdeauna este de acord cu propriile Idei. Necesitatea, infinitatea, unitatea, existența în afara lumii (nu ca suflet al lumii), eternitatea fără condițiile timpului, omniprezența fără condițiile spațiului, atotputernicia etc. sunt predicamente pur transcendentale, și de aceea conceptul lor purificat, de care orice teologie are atâta nevoie, nu poate fi scos decât din teologia transcendentală” (trad. Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, 1994, p. 483). Cred că de aici trebuie să înceapă orice dezbatere despre impactul noilor tehnologii, inclusiv al inteligenței artificiale, asupra omului ca individ și asupra umanității în ansamblul său.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video