Reforma educației s-a mutat din sala de clasă la contabilitate. Ce s-a întâmplat cu planurile-cadru pentru liceu?

Ideea de bază a mult-dezbătutelor planuri-cadru era simplă, dar revoluționară pentru sistemul românesc: în loc să fie tratați toți elevii la fel, școala trebuia să-i lase să-și croiască propriul drum. De exemplu, elevii din profilul real ar fi avut mai mult spațiu pentru științele exacte, cei de la uman ar fi putut aprofunda disciplinele socio-umane, limbile străine sau artele, iar opționalele ar fi fost alese nu din obligație, ci din interes. În teorie, elevul ar fi devenit actorul principal al propriei formări.

După ani de nemulțumiri legate de supraîncărcarea orarului, de rigiditatea disciplinelor și de lipsa de legătură între școală și viața reală, planurile-cadru păreau să dea, în sfârșit, un răspuns. Ar fi putut aduce acea reformă a educației la care se visa: una care nu mai pune accent doar pe materie, ci pe competențe și gândire critică. În locul unui sistem uniform și obositor, se contura un model mai apropiat de cel occidental – flexibil, cu libertate curriculară și adaptat nevoilor elevului din secolul al XXI-lea.

Planurile-cadru, uitate între dezbateri și Legea 141/2025

A fost un moment în care întreaga comunitate educațională – profesori, elevi, părinți – părea implicată. Au avut loc patru dezbateri publice în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, urmate de o consultare online. Profesorii, inspectorii, directorii de școli, universitățile și ONG-urile din domeniu și-au exprimat punctele de vedere.

Și totuși, după ce discuțiile s-au stins, subiectul planurilor-cadru a dispărut aproape complet de pe agenda publică. A fost înlocuit, treptat, de un alt tip de preocupare: Legea nr. 141/2025 – o lege care a schimbat reperele conversației din educație. În loc să se mai vorbească despre curriculum și elev, s-a vorbit despre norme didactice crescute, despre comasarea școlilor, despre plata cu ora și despre reorganizări administrative. Reforma s-a mutat brusc din sala de clasă în contabilitate.

Legea nr. 141 pare să fi pus frână pe un drum care abia începuse. În loc ca atenția să rămână asupra felului în care ar trebui să arate școala viitorului, discursul public s-a concentrat pe câte ore va preda profesorul, câți elevi vor încăpea într-o clasă și câte școli vor fi închise. Planurile-cadru, acele documente care ar fi putut redefini învățământul, pare că au fost lăsate într-un sertar, știindu-se doar că ar urma să fie implementate începând cu anul școlar următor.

Mai puțin de un an până la implementare. E pregătit sistemul de învățământ pentru reformă?

În mai puțin de un an, noile planuri-cadru ar urma, teoretic, să fie puse în aplicare – începând cu anul școlar 2026-2027 – pentru elevii care în prezent sunt în clasa a VIII-a. Și totuși, nu se mai aude nimic despre schimbarea programei școlare, deși aceasta reprezintă baza oricărei reforme curriculare. Fără programe noi, adaptate la noua structură de învățământ, planurile-cadru nu sunt decât o promisiune suspendată în aer, o schiță fără conținut.

Programa este cea care dă viață unui plan-cadru – definește ce se predă, cum se predă. Iar dacă vrem o învățare modernă, orientată spre competențe și gândire critică, nu putem continua cu aceleași conținuturi vechi de aproximativ 15 ani. Pe scurt, fără programe școlare noi, noile planuri-cadru sunt ca o casă ridicată fără fundație. Poți desena planul de arhitectură cât de frumos vrei, dar dacă nu torni fundația casei, se va prăbuși la prima ploaie.

În paralel, formarea profesorilor este o condiție vitală. O reformă curriculară nu poate fi pusă în practică de oameni care nu sunt pregătiți să o aplice. Profesorii au nevoie de timp, de instruire și de sprijin metodologic pentru a învăța să lucreze după principiile noilor planuri-cadru. Altfel, riscul este ca totul să se reducă la „aceleași lecții, dar cu alte denumiri în orar”.

Apoi vin manualele și resursele educaționale. Fiecare disciplină cere un nou set de materiale de învățare, care să fie construite după filosofia programelor actualizate. Nu poți preda o disciplină modernizată cu manuale din 2010, de exemplu, la fel cum nu poți vorbi despre „educație digitală” fără conținuturi digitale reale.

Nu în ultimul rând, este nevoie de o infrastructură școlară adaptată. Reforma nu poate fi aplicată uniform într-un sistem atât de inegal. Un liceu teoretic din oraș, cu laboratoare moderne și conexiune bună la internet, poate pune în practică un curriculum flexibil, bazat pe opționale și proiecte. Dar un liceu dintr-o comună sau din urbanul mic, cu profesori puțini și resurse minime, nu ar putea face față. Dacă nu există investiții clare în infrastructură, reforma riscă să accentueze și mai mult diferențele dintre elevii din mediul urban și cei din rural.

În lipsa acestor componente – programe noi, profesori pregătiți, manuale adaptate, infrastructură modernizată –, planurile-cadru rămân doar o idee frumoasă, dar irealizabilă.

Reforma educației nu se face doar printr-o semnătură pe un ordin de ministru, ci printr-o construcție colectivă, care implică timp, resurse și voință. Iar timpul, în mod evident, se scurge.

Publicitate și alte recomandări video