Sincer să fiu, aşa, retroactiv, m-a deranjat chestia. Asta şi pentru că, sas fiind, am în continuare oroare de risipă. Şi, da, şi eu mai cârpesc una, alta, un ciorap, o mănuşă. De pildă chiar prin noiembrie, la ţară, când, neştiind că o să stau cât să mă prindă iarna acolo, am constatat că n-am mănuşi! Mi-am amintit că undeva trebuia să fie o pereche de mănuşi tricotate încă de mama (fie-i uşoară-n continuare ţărâna teutonă!), tricotate din lână de la oile noastre. Dar unde? Le-am căutat şi căutat, până le-am găsit: o pereche de mănuşi cărora în germană le zicem Fäustlinge (deci fără degete decât pentru ăl mare, pumnişoare, cum ar veni). Dar ce să vezi: deşi le pusesem într-o lădiţă de lemn bine-nchisă (credeam), cum-necum, ajunseseră moliile la ele, iar rezultatul invaziei a fost că ambele mănuşi fuseseră roase de ele în fel şi chip, cu ceva găuri mari şi multe găurele... Ei bine, am căutat şi găsit şi un ghem de lână (maro-închis, vopsită, deci cu coajă de nucă verde - tot de mama, desigur) şi-am trecut la cârpit mănuşile. Mi-a luat ceva vreme, da, e o muncă plictisitoare rău şi-mi vine şi mie, uneori, să arunc dracului la gunoi ceva ce parcă n-ar mai merita efortul. Dar mereu mi-e foarte greu să arunc lucruri care într-un fel sau altul mai pot fi folosite. Şi cine a crescut la ţară, probabil e de acord cu mine: la ţară, pe vremuri (într-o oarecare măsură, chiar şi azi), aproape orice mai putea (poate) fi refolosit cumva.

Dar ştiţi care-i culmea? Deşi nemţii (iar Regele Carol I, să nu uităm, a fost neamţ) sunt îndeobşte cunoscuţi pentru spiritul lor economicos, tot ei (mă rog, cei din RFG, din Germania de Vest, deci) au inventat, dacă nu mă-nşel, încă dinainte de căderea Cortinei de Fier termenul de Wegwerfgesellschaft care, evident, e umbra altui termen, cel de Wohlstandsgesellschaft respectiv de Konsumgesellschaft. Mda, societatea de bunăstare (şi de consum) îşi are umbra în societatea de aruncat lucruri şi cumpărat/înlocuit cu altele, noi.

De altfel, din păcate, în ziua de azi cele mai multe produse sunt din start gândite în aşa fel încât să nici nu mai merite (ori să nici mai poată) să fie reparate. De la diverse aparate de uz casnic până la pantofi: chiar, câte încălţări aveţi în casă care merită (financiar) ori mai pot fi reparate la propriu, odată stricate?

Regele Carol I, ca să revin, de-o fi adevărat c-a umblat cu, să zicem, ciorapi cârpiţi, n-a făcut decât să ilustreze una din aşa-numitele virtuţi secundare (Sekundärtugenden) pentru care-s cunoscuţi nemţii: va fi fost, pe scurt, pur şi simplu economicos. Alte virtuţi secundare? Punctualitatea, de pildă. Hărnicia. Sau simţul ordinii şi-al organizării.

Drept îi, aceste ultime două (ordinea şi organizarea) au stat, din păcate, şi ele la baza nazismului şi-al ororilor ce-au decurs din el. Dar tot virtuţile secundare au readus RFG-ul în stadiul de Wohlstandsgesellschaft. De, ca-n toate cele, mereu depinde doar de ceea ce faci, în slujba a ce pui o „virtute secundară”.

Ca fapt divers, una din cele mai faine (şi profunde) vorbe nemţeşti e tot despre virtute: aus de Not eine Tugend machen (a face din nevoie o virtute) e realmente expresia lingvistică a Wirtschaftswunder-ului german de după cel de-al Doilea Război Mondial. Părerea mea.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist