Crearea Nomenclatorului european al Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS, care a suferit deja modificări importante) şi aderarea României la acest sistem demonstrează principalele limite ale actualei organizări administrative: absenţa unui nivel regional şi teritorii judeţene închise în ele însele, deloc viabile financiar în condiţiile descentralizării, ale căror reşedinţe sunt incapabile de colaborare. Înfiinţarea regiunilor de dezvoltare a răspuns mai degrabă unor exigenţe externe, apărute în contextul negocierilor de aderare, şi mai puţin necesităţilor locale de dezvoltare. Ca urmare, s-au generat decupaje regionale, încă oficioase, fără consistenţă identitară şi a căror logică teritorială e deseori precară. Cazul hibridei Regiuni de dezvoltare Sud-Est devine proverbial.

Cel puţin în teorie, regionalizarea în România nu ar trebui să pună probleme de geometrie teritorială. Avem teritorii istorice, unele cu îndelungată existenţă statală (Moldova, Valahia, Transilvania), altele ce au funcţionat ca entităţi bine individualizate (Banat sau Oltenia) şi chiar “franjuri” teritoriale capabile să se structureze în entităţi administrative (Dobrogea, Crişana-Satmar). Dar realitatea contrazice flagrant teoria. Meschinele războaie ale orgoliilor judeţene, conduse de “baroni locali”, care au antrenat şi un număr important de cetăţeni, demonstrează că punerea în practică a regionalizării se dovedeşte o întreprindere extrem de dificilă.

Construcţia teritoriului naţional românesc s-a realizat, ignorând orice cale alternativă, într-o profundă şi neproductivă logică centralizatoare. Scopul primordial a fost crearea rapidă a unei identităţi naţionale. Efectele pe termen mediu şi scurt au fost cele scontate, impunând exteriorului o Românie (aparent) unitară. Dar România a rămas blocată în această paradigmă de prea multe generaţii. Chiar dacă în perioada interbelică s-a conştientizat necesitatea individualizării unui nivel administrativ intermediar între judeţe şi nivelul naţional, regionalizarea nu s-a materializat decât în interiorul a două intervale extrem de scurte: cel al directoratelor ministeriale (7 la număr), între 1929 şi 1931, şi cel al ţinuturilor (10 la număr, la care se adăuga şi Bucureştii), între1938 şi 1940. Dacă arondarea judeţelor în cadrul celor 7 directorate ministeriale a ţinut cont în mare măsură şi de decupajul provincial, ţinuturile din 1938 au ignorat, pe cât posibil, limitele istorice. Episodul socialist vine cu încadrări teritoriale aproximative, induse de arbitrariul teritorial ce a caracterizat această perioadă. Perioada regiunilor de inspiraţie sovietică (1950-1968) a însemnat o succesiune rapidă de patru decupaje teritoriale distincte (1950-1952, 1952-1956, 1956-1960, 1960-1968) iar anul 1968 aduce împărţirea actuală în judeţe. După 45 de ani de funcţionare, în loc să fie principalele motoare ale regionalizării, judeţele sabotează acest proiect.

În orice societate, sistemul administrativ este conceput în vederea eficientizării gestiunii resurselor umane şi naturale ale unui teritoriu. E necesar ca acest sistem să fie flexibil şi să articuleze armonios necesităţile fiecărui nivel de organizare (local, judeţean, regional etc.). Dinamica actuală accelerată a sistemului economic şi social, care se repercutează asupra organizării spaţiale a obişnuinţelor de consum, a tehnologiilor de producţie a bunurilor şi serviciilor, a fluxurilor, a obişnuinţelor de practicare a teritoriului, impune un caracter de perisabilitate structurilor teritoriale şi, mai ales, a geometriilor lor administrative. Această dinamică are un anumit grad de „perversitate”, pentru că nu întotdeauna se manifestă într-o manieră vizibilă. Ignorarea acestor dinamici impune acumularea în timp a unor tensiuni şi dezechilibre de natură diversă, ce pot afecta funcţionarea pe termen lung, nu numai a organizărilor teritorial-administrative intermediare (judeţe, regiuni etc.), ci chiar a întregului teritoriu naţional. Exemplele sunt multiple. Emanciparea comunităţilor locale şi regionale induce tensiuni din interior, care demonstrează forţa inerţiei teritoriale a structurilor ignorate până acum: revendicările regionale ale secuilor, mişcarea regionalistă transilvăneană, problema judeţelor abuziv desfiinţate etc. Foarte gravă este şi plafonarea funcţională a „metropolelor regionale” (Iaşi, Cluj, Timişoara), cândva centrele incontestabile ale provinciilor periferice. Aceste oraşe reprezentau veritabile relee urbane indispensabile Bucureştilor pentru a gestiona eficient teritoriul naţional; în lipsa nivelului regional de organizare, acestor oraşe li s-a atrofiat capacitatea de polarizare la nivelul provinciilor iar deschiderea frontierelor demonstrează din plin ineficienţa lor. Toată faţada vestică a României s-a (re)orientat funcţional către metropolele central europene Budapesta şi Viena. E suficient să vedem câte curse din Sighet, Satu Mare, Carei sau Oradea sunt către Aeroportul Ferihegy, pentru a ne da seama de măsura acestei reorientări.