Regionalizare (VII)

Există o butadă, conform căreia „statul e prea mic pentru a rezolva marile probleme şi prea mare pentru a le rezolva pe cele mici” (M. Lundmark, A. Malmberg, B. Malmberg, 2000). Din această perspectivă, globalizarea şi descentralizarea devin cele mai active două forţe ce acţionează asupra structurilor teritoriale mult prea etatizate, pe alocuri. Iar pe alocuri suntem şi noi, fiind departe de a ne fi aliniat ţărilor UE.

Principala problemă pe care o ridică regionalizarea nu ar trebui să fie legată de chestiunea reşedinţelor, ci de stabilirea limitelor. În raport cu geometria regională, chestiunea reşedinţelor ar deveni una subsidiară, indusă. Într-unul din textele anterioare ale acestei serii, am adus în discuţie regionalizarea cu un număr (mult prea!) mare de regiuni. Atât fostul prim-ministru Cioloş (în scurtul său interval de guvernare), cât şi fostul prim-ministru Boc (mai recent) au introdus în discuţie un număr de 16 regiuni. Numărul vehiculat mă face să presupun că viitoarele configuraţii regionale s-ar apropia foarte mult de configuraţiile regiunilor de inspiraţie sovietică, ce au funcţionat în perioada 1960-1968. Această presupunere nu e fără fundament, pentru că la nivelul scalar sub-regional a debutat deja agregarea unor funcţii teritoriale (Curţile de Apel grupează în prezent câte două-trei judeţe, sucursalele teritoriale ale principalelor bănci grupează câte două judeţe, unele organizaţii profesionale, de asemenea – Ordinul Arhitecţilor, de exemplu -, unii lideri politici judeţeni au devenit liderii de facto şi pentru unele judeţe vecine etc.). Astfel de „cupluri” de judeţe asimetrice ca importanţă teritorială din Moldova sunt: Suceava – Botoşani, Bacău – Neamţ, Iaşi – Vaslui.

În acţiunea de stabilire a limitelor regionale apar câteva clivaje, dintre care cel mai important opune chestiunea spaţiilor polarizate (a zonelor de influenţă a oraşelor regionale, de exemplu), chestiunii omogenităţii spaţiale. La scară regională, omogenitatea nu mai înseamnă, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea condiţiilor naturale, ci mai degrabă se suprapune pe chestiunea identitaţii. În realitate, această opoziţie dintre spaţiile polarizate vs. teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuraţii regionale în opoziţia dintre teritorialitatea superficială (modul de practicare a teritoriilor – relaţiile între diversele locuri şi vectorii acestora) şi teritorialitatea profundă – cu alte cuvinte, apare în ecuaţie chestiunea identităţii.

Ingineria teritorială la care au fost supuse componentele României în acţiunea de realizare a sistemului teritorial naţional centralizat a imprimat şi un clivaj la nivelul celor două tipuri de teritorialitate (superficială şi profundă) mai ales la nivelul zonelor de influenţă a oraşelor de talie regională. Dacă în primele decenii de existenţă a statului roman, Iaşul şi-a menţinut aria de influenţă la nivelul întregii Moldove, în prezent judeţele Galaţi şi Vrancea sunt mai legate de aria de polarizare metropolitană a Bucureştiului. Scoase din logica lor teritorială naturală, cele două judeţe au devenit parte a unui spaţiu interstiţial, unde Galaţiul, oraşul primat al sudului Moldovei, nu reuşeşte să se impună nici măcar ca un centru eficient de polarizare subregională. Ca debuşeu portuar unic al Moldovei apusene, importanţa Galaţiului ar fi mult mai mare dacă ar aparţine unei regiuni care s-ar suprapune, în linii generale, teritoriului fostului stat moldovenesc din interiorul limitelor actuale ale României (vezi articolul Oraşe în declin: Galaţi şi Brăila).

Deşi pare a fi un obiectiv al ultimilor episoade ale regionalizării, chestiunea identităţii regionale ţine mai degrabă de estetica discursului, care imprimă o „aură intelectuală” spuselor politicienilor. Dacă nu ar fi fost bariera montană, unde se termină judeţele, incidenţa polilor urbani de talie importantă asupra spaţiului polarizat, sau chiar unele etnii, probabil nu s-ar ţine cont în regionalizare de existenţa unor teritorii intra- şi extra-carpatice. Dacă ar fi să revin în orizontul nostru regional, nu pot să nu vă reamintesc ridicolul acţiunii autorităţilor sucevene de a aduna teritorii „de-o regiune”, atribuindu-le calitatea de bucovineni botoşănenilor, ba, în unele cazuri, chiar şi nemţenilor.

Dacă geometriile regiunilor de dezvoltare actuale nu mai sunt agreate sub presiunea unor reşedinţe judeţene intermediare şi orgolioase, sau, dacă din cauza unor vechi spaime de o centrifugă teritorială, nu dorim să construim nivelul administrativ regional pe baza limitelor provinciilor, ignorând faptul că logica lor teritorială a fost testată de-a lungul istoriei, măcar să nu compunem regiuni mici şi/ sau egale ca dimensiune. 16 regiuni, păstrând judeţele în geometria lor actuală, nu reprezintă deloc o creştere a eficienţei administratiei româneşti! Pe de altă parte, dacă se vor desfiinţa judeţele ca unităţi administrative, pentru că nu îşi vor mai justifica existenţa, România ar deveni singurul stat din UE care nu va mai avea nivelul NUTS 3.

În planul instituţiilor administrative, regionalizarea reprezintă în primul rând transferul de responsabilitate de la nivelul central către nivelul regional; dar pentru că există riscul complicării inutile a administraţiei prin introducerea acestui nou nivel teritorial, e chiar indicată şi trecerea unor atribuţii manifeste acum la nivel judeţean către nivelul regional. Ca urmare, lăsând orice urmă de ipocrizie la o parte, cu riscul de a alimenta temerile „judeţeniştilor”, putem afirma că unele municipii reşedinţă de judeţ vor avea de câştigat prin transferul de competenţe administrative, altele vor pierde, mai ales că avem o îndelungată tradiţie a centrului unic de decizie, fie că-i vorba de Bucureşti, la nivel naţional, fie de reşedinţele de judeţ, la nivelul local.

(Pe data viitoare, când ne vom concentra pe chestiunile dimensiunii optime şi a limitelor regiunilor administrative viitoare.)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video