Rememorări, îngheţ politic, schimbări sociale

luni, 22 iunie 2020, 01:52
1 MIN
 Rememorări, îngheţ politic, schimbări sociale

Pieţei Universităţii îi datorăm şi anti-pesedismul ca reflex politic-electoral al unei atitudini civice. Nu pentru că Piaţa ar fi fost „de dreapta”, sau „neoliberală”, cum spun unii acum reinterpretând ideologic istoria doar ca să marcheze nişte puncte de propagandă. Nici pentru că Piaţa ar fi fost „legionară”, cum clama insistent puterea de atunci prin toate vocile ei, începând cu Ion Iliescu. Piaţa a fost la fel de diversă ca societatea de atunci – iar cererile ei erau strict civice şi nu exprimau nicio ideologie politică.

1. 30 de ani

Astăzi dreptul şi libertatea de a critica guvernul sunt ceva de la sine înţeles. În 1990, nu era deloc aşa.

Regimul comunist se prăbuşise, dar reflexele totalitare încă nu. Chiar şi într-o societate devenită între timp liberă, puterea dorea să îşi păstreze privilegiul de a rămâne nechestionabilă. Iar chestionarea puterii era încă privită cu frică de majoritatea românilor.

Din punctul ăsta de vedere, Piaţa Universităţii a fost primul exerciţiu de însuşire a reflexelor propriu-zis democratice – şi o a doua eliberare de frică – de data asta nu de frica propriu-zisă, ca în decembrie 89, ci de inerţia fricii.

Piaţa Universităţii a fost prima contestare a unui guvern legitim (nu încă electoral, ci doar social şi simbolic) în condiţii de libertate – ceva ce nimeni nu experimentase până atunci şi care trebuia învăţat.

Pieţei Universităţii îi datorăm apariţia reflexelor civice specifice unei lumi democratice.

Preţul pentru acest exerciţiu fondator, cu toate limitele, stângăciile sau extravaganţele lui, a fost 13-15 iunie: momentul în care reflexele puterii şi reflexele fricii s-au coalizat împotriva reflexelor încă minoritare ale civismului democratic.

Pieţei Universităţii îi datorăm şi anti-pesedismul ca reflex politic-electoral al unei atitudini civice. Nu pentru că Piaţa ar fi fost „de dreapta”, sau „neoliberală”, cum spun unii acum reinterpretând ideologic istoria doar ca să marcheze nişte puncte de propagandă.

Nici pentru că Piaţa ar fi fost „legionară”, cum clama insistent puterea de atunci prin toate vocile ei, începând cu Ion Iliescu. Piaţa a fost la fel de diversă ca societatea de atunci – iar cererile ei erau strict civice şi nu exprimau nicio ideologie politică.

Nu, anti-pesedismul civic e consecinţa directă a autoritarismului intervenţiei din 13-15 şi a faptului că PSD nu s-a dezbărat niciodată de instinctul autoritarist.

Singurul standard democratic pe care PSD îl respectă e transferul paşnic al puterii. Ceea ce e excelent, dar nu e nici pe departe suficient. La fel ca FSN, PSD reacţionează violent la critici, mai ales la critici din zona societăţii civile.

Exemplele sunt destule. Şi, din cauză că PSD nu a internalizat niciodată toate standardele democratice, instinctul lui rămâne cel de reprimare autoritaristă a criticii.

Pe scurt, din perspectiva asta PSD-ului nu i se reproşează doctrina sau orientarea politică, ci instinctul autoritarist manifestat constant faţă de opoziţia civică, deci lipsa de adecvare rezonabilă la toate standardele democratice. Oricât de jos am pune standardele astea, PSD tot sub ele rămâne când vine vorba de reacţie la protestul civic.

2. Ipocrizii politice

Pe copii nu-i apărăm de abuzatori – dimpotrivă, procurorii, judecătorii şi o bună parte din societate aproape întotdeauna justifică abuzul.

Pe femei nu le apărăm de abuzatori, de hărţuitori, de misoginism structural. Dimpotrivă.

Pe romi îi tratăm încă infinit mai rău decât îi tratează americanii albi pe negri. O mişcare romă pentru drepturi civile, ca a negrilor americani din anii '60, pare încă de neconceput la noi.

Pe cei din comunitatea LGBTQI+ îi vrem „reeducaţi” la Canal. Pe evrei, în lagărele lui Antonescu.

Pentru maghiari şi secui n-am face manuale de limbă română ca limbă străină, ca nu cumva brutăresele lor să înveţe româneşte şi să facă apoplexie naţionalistul român când primeşte pâine.

Pe săraci, pe vârstnici, pe cei cu dizabilităţi şi în general pe toţi cei vulnerabili îi tratăm ca pe ultimele scursori – îngroziţi ca nu cumva să ne infectăm de „boala” lor.

În rest, suntem o societate prietenoasă, tolerantă, ospitalieră.

PS Când cu #metoo, până şi bărbatul român a fost puţin zdruncinat şi şi-a turnat câteva grame de cenuşă în cap – chiar dacă pare că şi-a revenit repede după. Scărpinatul burţii pare un bun tratament împotriva scrupulelor morale.

În schimb, cu #blacklivesmatter nu pare nimeni zdruncinat în niciun fel. Ospitalitatea tradiţională rezistă, vorba reclamei.

3. Noul conflict

Am mai spus-o: în prezent, societatea românească (în special cea din urbanul mare) este semnificativ mai avansată ca mentalitate, aşteptări şi pretenţii decât partidele mainstream (în principal PSD, PNL şi spin-off-urile lor).

Am mai trecut prin astfel de perioade, când partidele rămâneau în urma societăţii. Dar acum este pentru prima oară când, în loc să încerce să urce ele la nivelul societăţii (pe care, în principiu, ar trebui s-o reprezinte), partidele mainstream fac eforturi fix în sens invers: încearcă să coboare societatea la nivelul lor.

Pe termen mediu şi lung, încercarea asta e evident sortită eşecului: oricât ai încerca, n-ai cum să dai societatea înapoi. Pe termen scurt însă, efortul ăsta absurd nu generează decât frustrare reciprocă, suferinţă socială absolut inutilă – şi posibile conflicte spontane.

Acelaşi lucru îl vedem la republicanii lui Trump în America, la PiS în Polonia, la Fidesz-ul lui Orban în Ungaria – şamd.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii