Repere ale egalității de șanse între femei și bărbați

În preajma Zilei Internaționale a Femeilor, obișnuiesc să aduc în discuție probleme cu care se confruntă femeile și fetele în România după 1990. Coincidența face ca, în această săptămână, să particip la două evenimente academice care au legătură cu tema egalității de șanse între femei și bărbați: (1) conferința „Egalitatea de șanse în fața provocărilor contemporane”, organizată de Departamentul de Sociologie, Asistență Socială și Resurse Umane din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași (UAIC), unde voi prezenta o lucrare realizată în co-autorat despre Disparitățile de gen privind succesul și eșecul în educație, reflectate în statisticile oficiale și (2) prezentarea cărții Statutul femeii în România comunistă. Politici publice şi viaţă privată (autor Alina Hurubean), Editura Polis Books, în cadrul unui eveniment mai amplu organizat de Universitatea „Petre Andrei” (UPA) din Iași.

Deși regimul comunist a promovat formal egalitatea dintre femei și bărbați – prin acces egal la educație, participarea pe piața muncii și reprezentare politică – aceste politici au fost motivate în mare parte de nevoile economice și ideologice ale regimului, nu de dorința reală de a îmbunătăți statutul femeilor. În acest sens, femeile au fost utilizate ca resursă de muncă în procesele de industrializare și ca instrument propagandistic pentru legitimarea sistemului politic. Prin politici demografice (Decretul anti-avort din 1966), regimul comunist a intervenit direct și brutal în viața inimă a femeilor din România, cu scopul de a controla comportamentul reproductiv, care avea ca fundament ideologic ideea că maternitatea este o datorie patriotică. Această politică publică a dus la creșterea mortalității materne, avorturi clandestine și o presiune constantă asupra femeilor de a îndeplini simultan rolurile de muncitoare, mame și gospodine. Dar despre statutul femeii în comunism, așa cum reiese din cercetarea Alinei Hurubean, voi povesti mai multe la evenimentul de la UPA, 13 aprilie 2026.

Lucrarea de la conferința UAIC propune analiza și interpretarea unor indicatori statistici (Eurostat și INS) privind participarea la educație, performanța școlară și abandonul educațional, din perspectiva diferențelor dintre fete și băieți. În plan conceptual, vom opera cu o distincție între indicatorii de succes educațional (rate de participare școlară, promovarea examenelor naționale, finalizarea studiilor și accesul la învățământul terțiar) și indicatorii de eșec educațional (abandon școlar, părăsire timpurie a educației și tranziții deficitare către piața muncii). În România, accesul la educație este relativ echilibrat din perspectiva genului, însă diferențele devin vizibile în ceea ce privește parcursul școlar și rezultatele obținute. Fetele înregistrează, în general, rate mai ridicate de participare și performanță, fiind mai bine reprezentate în învățământul superior, obținând rezultate superioare la examenele de finalizare a studiilor secundare. În același timp, băieții sunt mai expuși riscului de abandon școlar și de părăsire timpurie a educației. Aceste diferențe sunt influențate de factori socioeconomici, precum mediul de rezidență, capitalul educațional familial, disparitățile teritoriale și dinamica pieței muncii.

În continuare, vă prezint doi indicatori statistici relevanți pentru problematica reprezentării femeilor în politică (Parlament și Guvern), aferenți perioadei 2015-2025, România în context european: (1) ponderea locurilor deținute de femei în parlamentul național și (2) ponderea femeilor în cadrul guvernelor sau ponderea femeilor-miniștri. Graficul de mai jos, preluat de la Eurostat, ilustrează evoluția ponderii femeilor în parlamentele naționale din Uniunea Europeană, în perioada 2015-2025, exprimată ca procent din totalul parlamentarilor. Analiza comparativă evidențiază câteva tendințe relevante pentru tema reprezentării politice a femeilor.

Din figura de mai sus, rezultă că ponderea femeilor în parlamentele naționale din țările membre UE a crescut de la aproximativ 28% în 2015 la 33,6% în 2025. Creșterea de aproximativ 5-6 puncte procentuale într-un deceniu sugerează un proces lent de convergență către o reprezentare echilibrată de gen. Dacă avem în vedere faptul că, mai peste tot în lume, femeile reprezintă 51% din populație, rămâne spațiu suficient de intervenție prin politici publice care țintesc creșterea reprezentării politice a acestora. Aici, mă refer la promovarea unor reforme legislative și instituționale (sisteme electorale, cote de gen, mecanisme de recrutare politică) prin care se poate îmbunătăți participarea și reprezentarea politică a femeilor.

Statele cu cea mai mare reprezentare a femeilor sunt grupate în zona nordică a Europei. Observăm că, în 2025, cele mai ridicate procente sunt înregistrate în Finlanda (46%), Suedia (45%), Danemarca (44%), Belgia și Spania (43-44%). Aceste state se apropie de paritatea de gen în reprezentarea parlamentară, care este explicată de o preocupare crescută a statelor nordice pentru problematica egalității de gen, o mai mare implicare a actorilor politici în promovarea cotelor voluntare, dar și prin nivelul ridicat al participării femeilor pe piața muncii și în educație. La polul opus se află statele UE în care ponderea femeilor rămâne sub 25%: Grecia și Slovacia (23-24%), România (22%), Ungaria (15%) și Cipru (14%).

În România, știm că funcționează o cultură politică de tip tradițional (cam misogină), care descurajează activismul politic al femeilor mai ales în mediul rural și în urbanul slab-dezvoltat, absența cotelor de gen în ciuda unor inițiative legislative, recrutarea politică dominată de rețele masculine în cadrul partidelor politice – selectoratul elitelor politice (miniștri și parlamentari). Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că România prezintă una dintre cele mai mari creșteri relative din intervalul analizat: de la aproximativ 12% femei în Parlament la 22% în 2025. Deși progresul este semnificativ (aproape dublarea ponderii), România rămâne sub media UE.

Următorul grafic, preluat tot de la Eurostat, prezintă ponderea femeilor în guvernele naționale ale statelor UE, pentru perioada 2015-2025, exprimată ca procent din totalul miniștrilor. Acest indicator statistic trebuie analizat și interpretat cu precauție, ținând cont de faptul că numirea femeilor în funcțiile de miniștri depinde de propunerile partidelor aflate la guvernare, acceptul/ numirea primului-ministru și, în final, preluarea mandatului după depunerea jurământului. De aici se poate deduce care este filosofia/ ideologia celor care au decizia politică a numirii în funcția de ministru, spre deosebire de reprezentarea parlamentară unde contează votul direct al oamenilor. Singura femeie care a fost prim-ministru în România este doamna Viorica Dăncilă, al cărei mandat s-a derulat în perioada 29 ianuarie 2018 – 4 noiembrie 2019. După părerea mea, doamna Dăncilă a fost judecată (evaluată) cam aspru la vremea respectivă, deși a fost mult mai onorabilă în exercițiul funcției de premier comparativ cu domnii Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu.

La nivel agregat, ponderea femeilor în guvernele UE a crescut de la aproximativ 28% în 2015 la 31,9% în 2025. Creșterea este relativ modestă (aproximativ 4 puncte procentuale), sugerând că executivul rămâne mai puțin deschis decât legislativul pentru participarea femeilor. Progresul reprezentării politice a femeilor la acest indicator depinde în mare măsură de voința politică a liderilor guvernamentali, nu doar de dinamica electorală. În termeni sociologici, fenomenul reflectă un proces lent de feminizare a elitelor politice executive. Din cel de-al doilea grafic rezultă că sunt și state europene care au atins sau chiar au depășit paritatea de gen în guvern: Finlanda (60% femei în guvern), Suedia și Franța (aproximativ 50%), Austria (aproape 48%). Aceste cazuri indică existența unor politici de egalitate de gen, frecvent asociate cu tradiția social-democrată sau progresistă, o anume presiune a societății civile pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați, adoptarea principiului „cabinetelor paritare”.

România apare în grafic cu o scădere semnificativă: de la aproximativ 35% femei în guvern (2015), la aproximativ 10-12% în 2025. Această evoluție arată că reprezentarea femeilor în executiv este mult mai volatilă decât cea parlamentară, deoarece depinde de configurația politică a guvernului, preferințele liderilor de partid, distribuția portofoliilor ministeriale între partidele care compun arcul guvernamentali și asigură majoritatea în Parlament. Sociologic vorbind, cazul României indică lipsa unei instituționalizări stabile a egalității de gen în cadrul elitelor guvernamentale. Pentru consolidarea egalității de gen în viața politică, avem nevoie de reforme instituționale, schimbări culturale și politici active de promovare a participării politice a femeilor. În opinia mea, aceste măsuri ar contribui la creșterea calității reprezentării democratice și la modernizarea sistemului politic românesc. Mai trebuie să discutăm și aceste probleme, printre subiectele care țin de deficit bugetar, creșterea prețurilor, războaiele de lângă noi, măcar de 8 Martie.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video