Republica de la Plugari. Revoluția și reforma (I)

Nea Vicu fu pălit de fandacsie pe când încerca cu disperare să găsească, în burdihanul său pantagruelic, un locșor pentru cea de-a patruzecea gălușcă fiartă în borș de putină, osânză de porc, apoi, tăvălită în smântână și acompaniată de ultima bucată de măligă rămasă pe fundul din lemn scorojit. Era prima zi de Crăciun, iar satul sărbătorea, într-o reculegere tainică și cu o evlavie aproape mistică, marea clefăială din decembrie, după săptămâni nesfârșite de abstinență culinară și nu numai, în care bărbaților li se lungiseră urechile de foame și li se scurtaseră în mod alarmant alte extremități nefolosite ale unor trupuri hămesite de calorii și niscaiva plăceri pământești. În mintea lui de șofer calificat la locul de muncă, inundată de patimi gastronomice și căzută într-un soi de transă mesianică, se ivi pe neașteptate ideea dărâmării regimului politic local, l’ancien régime, după cum i-ar spune Tocqueville, mai ales că la televizor tocmai fusese anunțată mitralierea celui mai iubit fiu al poporului și a savantei de renume mondial. Vinul rubiniu de fragă, primit de sufletul morților, cu ocazia Moșilor de toamnă, de la mătușa Cateluța, cu care și-a încununat plin de solemnitate indigestia tradițională din ziua Nașterii Domnului, i-a insuflat un extaz revoluționar irezistibil, pe care lumea avea să-l descopere, câteva decenii mai târziu, doar la fostul șofer Maduro, ajuns, pe ușa din dos a istoriei și grație iluziilor intratabile ale clasei muncitoare, de la conducerea autobuzului la cea a țării. De vreo trei zile, existau ceva-ceva semne ale insurgenței plugărene, dovadă că revoluția stătea să se prăvale peste noi cu inexorabilitatea legilor de fier marxiste ale evoluției sociale. De pildă, după fuga televizată a lui Ceaușescu, Pintilii, ciobanul anarho-capitalist din Țarnă, a slobozit oile în tarlaua cu grâu încolțit a C.A.P.-ului, primă dovadă irefutabilă de subminare fățișă a sistemului constituțional sătesc. Apoi, la adăpostul întunericului, își făcuseră apariția teroriștii, care l-au nenorocit pe moș Niculică, furându-i rezervele strategice de rachiu pentru sărbători, și care au lăsat-o fără vreo cinci-șase gobăi pe Marcicuța de pe gârla din Băluș, o periferie a Plugariului, rebotezată, mai nou, Mar-a-Lago. Tot peste noapte, au început să iasă din amorțeală vechi conflicte geopolitice înghețate. Astfel, Hitler, unul dintre copchiii lui Carcadel, a profitat de faptul că, în acele zile, milițianul satului și-a pus piciorul în ghips, mimând o neutralitate politică de tip elvețian, și a scris cu var pe gardul lui Stalin, de pe cealaltă hudiță, „sâ ma pupi ân c…r”, ca răzbunare pentru o ștachie primită de la acesta, în urma unei dispute diplomatice mai vechi, generată de presupusul furt al unei tăgârțe cu tărâță.

Dar scânteia revoluției nu scăpărase cu adevărat. În lumea atemporală a satului, în care ritmul vieții cotidiene era dictat de cele trei mămăligi ale zilei – cea matinală, cea de amiază și, finalmente, cea de asfințit –, nu de alte evenimente interne ori internaționale, oamenii așteptau cu pioșenie jumările, răciturile, chișca, cighirul, pârjoalele sau turta cu julfă, ca minimă alinare pentru corvoada interminabilă a postului. Se săturaseră până peste cap de borș cu fasole și barabule prăjite, la felul principal, li se acrise de tortul funerar bio servit ca desert, așa cum era denumită coliva fără cacao în dialectul băștinaș. Sperau ca Mântuitorul să se îndure și, așa cum a transformat cândva apa în vin, să facă din nou o minune mică spre mijlocie și să-i împace pe Maria Ciobanu cu Dolănescu, să-i căsătorească pe Benone Sinulescu și Irina Loghin, să scoată la vânzare, în sfârșit, albumul Best of Nelu Bălășoiu, cu toate că nu credeau, deși năzuiau, că El ar putea-o determina pe Suzana Gâdea, inginer chimist cu rang de ministru al culturii, să permită trupei Azur din Brăila, un fel de Beatles indigen al anilor 1980, să cânte din nou Cenușăreasa sau În stație la Lizeanu. Cui îi ardea de revoluție când sosise vremea ritualului sacru al tăierii porcului? În universul uniformizant al satului românesc predecembrist, existau, totuși, două categorii net diferențiate de oameni, pe care Marin Sorescu, el însuși cu origini țărănești, le-a sesizat cu o subtilitate inegalabilă: creștinii, adoratori de râmător, și păgânii, cei cu sufletul stricat, ăia de n-au tăiat porc, de parcă, pentru ei, Isus nu s-ar fi născut. Or, a te ocupa, în acele zile de iarnă, în preajma sfintei sărbători a Ignatului, de altceva decât de sacrificarea ritualică a grohăitorului echivala cu afurisirea, excomunicarea. Dacă nu participai la ceea ce împăgânații denumeau genocidul porcilor, sfidând normele gramaticale în vigoare, deveneai, brusc și fără drept de apel, un eretic, un schismatic, un paria, o lepădătură socială. De aceea, Comuna din Plugari, sau Republica de la Plugari, după cum au consemnat-o ulterior simandicoasele tratate de politologie rurală, avea să fie instaurată abia în seara primei zile de Crăciun, după ce toți credincioșii tăiaseră și, în mare măsură, devoraseră deja o bună parte din necuvântătorul venerat al creștinătății moldave.

Se înserase de puțin timp, orologiul oficial al satului bătea deja a treia mămăligă – echivalentul englezesc al five o’clock tea –, iar Vicu Clempuș, șoferul insurgent subjugat de subite și nemăsurate ambiții politice republicane, cobora hudița învăluită în beznă cu grație de șoșoacă: scund, îndesat până la refuz și dezvoltat extensiv în toate direcțiile, adică, pe orizontală, ușor crăcănat, îmbujorat din rațiuni etanolice și hipercalorice, îmbrăcat cu o cămeșă alb-gălbuie sufocată sub povara pântecelui lăbărțat, peste care trăsese cojocelul de tip Alain Delon mirosind a naftalină, luat din banii strânși la nunta făcută în urmă cu vreo două decenii, și purtând pe cap nelipsita cușmă din chelicică de oaie brumărie, un accesoriu hand made achiziționat din târgul municipal Borosoaia. În ultima parte a anilor ’80, iluminatul stradal devenise un lux complet inaccesibil, încât paradisul terestru promis țărănimii docile și credule primea curent electric cu țârâita, iar marșul triumfal și implacabil către socialismul luminos se făcea pe bâjbâite. Plin de patos insurecțional, zădărât de euforie revoluționară și emanând parfumul gingaș al cârnaților cu usturoi, nea Vicu horhăia către primărie țanțoș și frământat aidoma unui curcan în călduri, într-un ocean de muțenie, acoperit de o negură groasă ca smoala. În mâna dreaptă, avea un bilețel scris pe fugă, cu creionul chimic, de fiică-sa, care studia limbile moderne la liceul agricol din Vlădeni. În timp ce își savura cina frugală cu cele patruzeci de găluști, el asculta, din bucătăria înmiresmată, la televizorul din camera de curat, o dezbatere incendiară, derulată în celebrul studio 4 al televiziunii publice, de altfel, singura pe atunci, în care un cetățean cu aere savante făcea o paralelă mai mult sau mai puțin inspirată între Revoluția franceză și cea română, izbucnită, din motive de specific național, cu o întârziere de doar două veacuri. O replică dintre cele rostite i-a deturnat pentru scurt timp atenția de la sarmale, motiv pentru care i-a transmis imperativ fetei să o noteze. Însă până a găsit ea un colț de hârtie și creionul chimic din sertarul mesei, dezbaterea sus-pomenită ajunsese la final, pe când toată lumea din studio conchidea înflăcărată: Liberté, égalité, fraternité! Vive la révolution! Acum, nea Vicu se îndrepta decis spre primărie, într-un sat pustiu, baricadat în case, speriat de imaginile cu bietele victime căzute la București, Timișoara și în alte orașe ale țării, fără să bage de seamă că el îi ceruse fiicei sale să noteze ceva, iar ea, fâstâcită din cauza nebănuitelor afinități filosofico-politice ale tatălui, reținuse și scrisese cu totul altceva. Își făcuse el curaj cu un chil de vin și cu anunțul executării odiosului dictator și a sinistrei sale soții, dar nenumărații ani de tiranie imprimase în gena lui civică o frică patologică de autoritate, o lașitate de subzistență autoasumată, motiv pentru care n-a intrat direct în Bastilia din centrul comunei, simbol al absolutismului pastoral, ci s-a ascuns peste drum, în tufarii din fața clădirii naționalizate ce adăpostea sediul C.A.P.-ului, acolo unde își aveau birourile inginerul-șef Gramadă, socotitorul principal nea Iftinca și întreaga tehnostructură a colectivei. A dat în damblageală tranzitorie atunci când a realizat, la lumina palidă a unui chibrit ud, că sloganul ales de el în vederea pulverizării vechii ordini fusese codificat de fiică-sa sau scris într-o limbă din care șoferii foloseau doar cuvântul mașaler, o formă câmpenească adaptată a franțuzismului marșarier sau a cosmopolitului marche arrière. Totuși, instinctul său politic descoperit prin revelație culinară în ziua Nașterii Domnului, pe când se droga cu slănină afumată și alte halucinogene țărănești de sezon, îi șoptea că el fusese ales de destin să pună pe chituci fosta orânduire socială și să proclame sfârșitul hegeliano-plugărean al istoriei. Nea Vicu nu prea dezvoltase abilități privind cititul; lectura acționa asupra lui ca un somnifer. Învățase cele zece cifre și un număr limitat de combinații ale acestora, suficient încât să înțeleagă amenda de circulație dintr-un proces-verbal. În rest, știa să citească tot atât cât știa un milițian să scrie. Ce dracu’ mai înseamnă fraternité, se întreba el perplex și găvozdit printre mărăcinii de camuflaj de pe marginea șanțului. Totuși, pentru că mesianismul revoluționar îi dădea ghionturi mai dureroase decât spaima de cârmuire, el s-a văzut constrâns să improvizeze, proclamând constipat, dar suficient de vocal încât să stingă ultimul bec din primărie la acea oră, ceea ce avea să devină sloganul inconfundabil și nemuritor al Republicii de la Plugari: „Uăi, licheao, marș în chiz…a mă-ti’ la Dagâța sau di undi ai vinit!”.

În pofida formulării lapidare, necenzurate și fără prea multe zorzoane sau farafastâcuri literare, lozinca insurgentă care a ras din temelii status-quo-ul socio-politico-economic din sat prezintă un grad de finețe ce depășește inclusiv capacitatea de înțelegere a celor mai subtili analiști ai Revoluției franceze, precum Edmund Burke, Alexis de Tocqueville sau François Furet. Dincolo de orice, ea formulează fundamentele epistemice ale naționalismului sătesc, făcând din Vicu Clempuș, șoferul de la complexul zootehnic din localitate, fondatorul accidental al unui suveranism avant la lettre. De vreo câțiva ani, conducerea politică a comunei se cam clătina, uneori, și la propriu, și la figurat. Taică-meu, director de cămin cultural și șef al propagandei, cam boem și nu foarte pasionat de muncă, se pensionase pe caz de boală; primarul, cu multe mandate la activ, se cam împrietenise cu paharul, iar sistemul dorea activiști zeloși și entuziaști, pe placul unora ca Alecu Floareș sau Maria Ghițulică, tartorii ideologici ai județenei de partid, cărora le-a trecut prin minte să planteze în Bastilia plugăreană un cârmuitor nou, instruit în regim de urgență și adus dintr-un alt sat, pe care nimeni nu-l știa cu precizie. Or, aici intervine geniul politic sau flerul de autobază al lui nea Vicu, care se întreba revoltat și îndreptățit, la fel ca Nae Cațavencu, „până când să n-avem și noi faliții noștri?”, autoproclamându-se, simultan, conducător suprem al obștii, bazându-se pe experiența sa de conducător auto și schimbând volanul camionului cu cel al comunei. Prin revoluția săvârșită de el, plugărenii și-au luat satul înapoi, redescoperind principiile self government sau ale autoguvernării, ce fuseseră pângărite prin parașutarea primarului-lichea sau a viniticului.

După fuga intempestivă a fostului diriguitor, Vicu s-a instalat în biroul primarului, unde exista singurul televizor color din comună, nu înainte de a-și trece pe ușă numele prescurtat – V.C. –, cu ajutorul unei bucăți de cărbune de genul celor cu care Bombonel, omul de serviciu, făcea focul în camerele stabilimentului oficial. Se uita încă suspicios și doar cu un ochi spre tabloul lui Ceaușescu, întorcându-l, abia după Revelion, cu fața la perete, fără să-l dea jos, întrebându-se anxios dacă nu cumva imaginile cu trupul lui ciuruit de gloanțe și zăcând sub un zid din Târgoviște n-or fi vreun trucaj de-al lui Sergiu Nicolaescu. Revoluția solitară a lui nea V.C. a durat până la Sântion. Ieșea zilnic în fața primăriei cu o brasardă tricoloră și zâmbea cu infatuarea sau superioritatea pe care i-o conferea până mai ieri vreo deplasare în interes de serviciu la oraș, pentru a aduce, cu camionul, borhot sau șâșcă pentru hrana vacilor. Cei câțiva trecători care s-au perindat prin fața primăriei în timpul Republicii de la Plugari îl priveau tăcuți, perplecși sau compătimitori. Nimeni nu i-a spus dom‘ primar, dom’ șăf sau șăfu’ în cele două săptămâni de fervoare revoluționară, nimeni nu l-a salutat, nimeni nu i-a vorbit. Nici măcar Bombonel, care, după ani de zile în preajma butoanelor locale ale puterii, știa că șefii trec, dar oamenii de serviciu rămân, și care, într-o noapte, pe când Vicu sforăia acoperit cu o draperie din catifea roșie, a mai adăugat un V pe ușa proaspătului edil. Telefonul așteptat zile întregi de la județeana de partid, unul care să-i recunoască oficial noul statut, n-avea să vină vreodată. Nevastă-sa, fără pretenții de primă doamnă, îi mai trimitea câte o catiloșcă plină cu de-ale gurii, sfătuindu-l cu binișorul să se aciueze în patul lui din tinda casei. Dormea cu capul pe biroul prezidențial sau întins pe niște scaune doar pentru că nu își dorea ca locul să îi fie luat de Ion Corcodel, tot șofer, dar de la C.A.P., pe care și-l făcuse adversar politic și cu care se dușmănea de când dom‘ Gramadă îi cumpărase acestuia un camion Saviem la mâna a patra sau a cincea. În schimb, nea Vicu a fost primul plugărean din istorie care a văzut Lambada în culori, la televizorul al cărui șef a fost timp de exact două săptămâni, printre știri cu otrăvirea apei, cu răpiri de copii și imagini cu noii guvernanți, comuniști deghizați în democrați, politruci reșapați, care îi reproșau fostului secretar general al partidului, analfabet, decrepit și proaspăt cazat, în regim ultra all inclusive, la cimitirul Ghencea, că a întinat nobilele idealuri ale socialismului. Însă trupurile bronzate ale unor brazilience obrăznicuțe erau o palidă consolare pentru el, cel ce își vedea ruinate visurile revoluționare induse de consumul excesiv de haleală, în prima zi a Crăciunului. Așa că, vorba conului Leonida, nea Vicu a căzut din fandacsie în ipohondrie, luându-și catrafusele, retrăgându-se acasă, la autobază, cum s-ar spune, și punând capăt glorioasei revoluții fâsâite de la Plugari.

În paralel cu revoluția pe persoană fizică sau haiducească a lui Vicu Clempuș, a existat o mișcare semisubversivă, cu sediul în spatele bufetului, pe locul fostei ghețării, dovadă că unitatea de nezdruncinat a clasei muncitoare, înfrățită cu țărănimea, constituia una din nenumăratele halucinații ideologice ale lui Marx. În după-amiaza fugii lui Ceaușescu, câțiva localnici își făceau de lucru prin centrul comunei, spre nemulțumirea lui moș Nihai Soloncă, paznicul satului, cel unanim recunoscut pentru capacitatea extrasenzorială de a dormi toată noaptea în picioare și rezemat de un ciomag din lemn de corn, fiind trezit doar în zori, de cucoșii somnambuli ai lui Cotiugă. Așa petrecuse el cu detașare războiul din Vietnam, criza din Golful Porcilor și invazia din Cehoslovacia. Moș Nihai primise ordin să execute rafale de bâtă la picioarele celor din grupuri mai mari de două persoane, însă, imparțial ca tot românul, a vrut să vadă mai întâi în ce direcție bat vânturile geopolitice, așteptând cu un calm olimpian deznodământul revoluției de la televizor și îndemnându-i pe cei câțiva curioși, care se ițeau aparent întâmplător prin preajma primăriei, să meargă în spatele birtului și să stea la brașoave feriți de ochii lumii, și promițându-le că îi lasă să facă revoluția după ce primea înștiințare scrisă de la prim-secretarul județului. Unde se întâlneau doi inși, apărea invariabil Glilogi Perdivarî, îmbrăcat cu rubașcă și o scurteică all seasons, care, de când revenise la vatră, o dăduse în misticism. Nimeni nu înțelegea, de pildă, motivul pentru care își începea întâlnirile rostind un psalm de-al lui David: „Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele…”. Nimeni nu pricepea, în ruptul capului, de ce, atunci când se spărgea gașca, îl parafraza pe Ioan Botezătorul, spunându-le celorlalți: „spovidițî-vă, uăi, păcătoșilor, la șăfu di post, cî împărăția cerurilor iesti aproapi!”. În după-amiaza abdicării forțate a primului analfabet al țării, Gligoli venea de la Pintrijăl, atât de slab, încât începea să miroase a tămâie, ducând, subsuoară, un curechi de căpătat și sărisăul cu care mai tăia lemne pe ici, pe acolo, mai mult de curiozitate, din dorința lui ireprimabilă de a cunoaște, de a afla, de a se informa. Unii îi spuneau Mărturisitorul. În tinerețe, lucrase la Metalurgica din Iași, secția de turnătorie, însă s-a retras prematur în casa părintească, pensionându-se anticipat, din cauză că suferea de intoleranță severă la muncă. Cu abilitățile dobândite la oraș, mai făcea din când în când câte o turnătorie și la țară, adică, mărturisea șefului de post păcatele comise de alții, în schimbul unui pahar cu secărică sau cu țuică Ochii lui Dobrin. Afrodisia, arhicunoscută ca Impenetrabila, expertă în parașutism și echitație sau călărie, cea care își sacrifica eroic fecioria, în regim de plata cu ora, cam de trei-patru ori pe săptămână, care dădea fiecăruia după nevoi și primea de la fiecare după posibilități, punând umărul la instaurarea de facto a principiului comunist furat de Marx de la Proudhon, invocând mereu că nu se poate mărita pentru că nu trece de testul cearșafului, îl alinta Malahie Mărturisitorul, fratele geamăn al lui Onanie, singurul inventator atestat din istoria satului, care brevetase la OSIM o descoperire ce permitea unui bărbat să facă dragoste fără participarea activă a unei femei, o invenție epocală pentru care umanitatea nu i-a fost niciodată îndeajuns de recunoscătoare. Mărturisitorul umbla bălăbănit și teleleu, de florile mărului, toată ziulica, dar apărea mereu ca din pământ și se insinua în discuții, făcând pe semiprostul și băgând bățul prin gard. Apoi, venea nea Marcel Teologul, flăcău răscopt, tomnatic, cel mai bun mijlocaș la închidere din istoria fotbalului autohton, renumit pentru faptul că ologea orice adversar ce încerca să-l depășească sau să-i strecoare mingea printre picioare. Oenofil fanatic și gângâit, dar maestru în retorică, în arta comunicării și a persuasiunii, deși i se recomanda deseori să vorbească mai „citeț”, era mare colecționar de praznice și pomeniri, trăia din infuzii cu mitilic și perfuzii extravenoase cu poslete. Câteodată, li se alătura Andrean, zis Carcalete, campion mondial la bătut apa în chiuă, descoperitorul terapiei intensive cu rachiu din boască. În tinerețe, Andrean absolvise Universitatea de Științe Alimentare din Flămânzi, secția Remedii naturiste bazate pe alcool, fiind repartizat la reactorul nuclear de pe Dorna, rachelnița, acolo unde moș Bârleanu îmbunătățea uraniu cu izotopi obținuți prin sinteza borhotului de perje și a tescovinei. În general, bea seara, de unul singur și pe întuneric, atunci când îl furau somnul, nostalgiile și vecinii. În copilărie, fusese considerat un geniu prematur în cotul lui, deoarece, prin clasa a șasea, începea deja să citească relativ cursiv marele text al literaturii române Ana are mere. În preajma revoluției, ajunsese băgător de seamă experimentat, deci, mare analist politic, deși, în sat, trecea drept un inamic necruțător al gramaticii. Preacuviosul Malahie Mărturisitorul, nea Marcel Teologul și Andrean Carcalete înființaseră conspirativ Frontul Plugarilor, o organizație cvasimasonică de rit (evident) plugărean, fără obiectiv bine declarat, finanțată din umbră de Valuță Miorlău, supranumit Carmol, un fel de Soros neglobalist, cap al Cartelului drojdierilor, deținătorul unei laborator mobil și clandestin de distilare a glicolilor, care, la cerere, producea whiskey din grăunțe de popușoi. Din când în când, îl mai întrebau pe moș Nihai dacă a primit înștiințarea de la Iași sau dacă pot merge acasă să mănânce și să se încălzească, ocazie cu care paznicul imperturbabil al satului îi anunța invariabil că pot pleca, dar că se pot întoarce a doua zi la ora opt, și pot sta până la patru, pentru că, pe televizor, un crainic ne-a cerut tuturor să fim liniștiți și să nu intrăm în panică, deoarece și mâine se dă revoluție. Și au stat așa, în spatele bufetului, până la Sântașteaptă, pălăvrăgind verzi și uscate, făcând predicții meteorologice cu ceapă și sare sau pronosticuri agricole bazate pe beșica porcului, fără ca vreunuia să îi treacă prin cap să deschidă un subiect politic, în așteptarea unei aprobări de la județ, care n-a venit nici măcar după trecerea la cele veșnice a lui moș Nihai, cerberul obștii, care mânuia ciomagul cu o mână sfâșiată de o grenadă pierdută de nemți, în războiului al doilea.

După revoluția fâsâită a Republicii de la Plugari, a urmat reforma câcâită. (Va urma)

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video