Republica Moldova după alegeri: De ce Rusia a pierdut, cine va fi opoziția și ce urmează

După alegerile din Republica Moldova, doar cine nu a avut chef nu a scris analize. Așa că, în mod evident, toată lumea știe deja că Rusia și-a mai luat încă un picior în fund – al patrulea, în continuarea celorlalte trei pe care le-am enumerat împreună săptămâna trecută, atunci când am trecut în revistă eșecurile suferite la alegerile din România și Republica Moldova în ultimii doi ani. Trecând peste euforia momentului (și a rezultatului), merită să vedem de ce nu au reușit nici acum să-și facă de cap oamenii lui Putin la scrutinul de peste Prut din 28 septembrie și, mai ales, cine sunt actorii politici care vor juca rolul opoziției în noul Parlament de la Chișinău.

Jules Verne de sufragerie și marele absent din analize

În România, explicațiile succesului în aceste alegeri a partidului PAS s-au servit rapid, la foc mic, prin articole scrise cu laptopul pe genunchi, într-o sufragerie liniștită din București. Mulți jurnaliști au descris realitățile de peste Prut precum Jules Verne: imaginate cu ochii în tavan, fără să fi călcat vreodată pe străzile Chișinăului ori a cătunelor din nordul și sudul țării. În frenezia de a anunța rezultatul neașteptat de bun al PAS-ului, mulți analiști de la București au uitat să spună publicului român ceea ce era, de fapt, esențialul: numele premierului Dorin Recean.

Recean nu e un politician care-și propune să fie strălucitor în apariții televizate, dar e omul care a securizat, literalmente, votul moldovenilor. Fost ministru de interne, Dorin Recean a reușit să coordoneze SIS-ul, Poliția, serviciile cibernetice și toate instituțiile statului într-un front comun. Și la prezidențialele și Referendumul pentru Integrare Europeană de anul trecut, și la Parlamentarele de acum o săptămână, Recean a gestionat cu succes detectarea și neutralizarea atacurilor rusești, a blocat rețelele de bani murdari ale oligarhilor fugari și a spart mașinăriile de propagandă ale Kremlinului. Astăzi, Dorin Recean este primul premier al Republicii Moldova care a câștigat nu doar susținerea necondiționată a României, dar și respectul întregii Europe. Și poate că aceasta este și cheia întregului scrutin: Republica Moldova n-a câștigat doar prin vot, ci și prin capacitatea unui lider de a organiza cu succes un stat care să-și apere democrația.

Cine stă în spatele oglinzilor Kremlinului

În noul Parlament de la Chișinău, ales săptămâna trecută, dacă majoritatea parlamentară (55 de mandate pentru Partidul PAS) este una clar proeuropeană, opoziția arată ca o expoziție de oglinzi rusești, unele strâmbe, altele poleite, însă toate agățate cu fire roșii care duc, într-un fel sau altul, la Moscova. Privind la cine se află astăzi în fruntea opoziției parlamentare, doar un naiv și-ar putea face iluzii că Republica Moldova a scăpat definitiv de oamenii legați de Rusia:

• Blocul Electoral Patriotic (26 mandate) – condus de către Igor Dodon, Vlad Bătrîncea și Vladimir Voronin. Dodon, fost președinte al Republicii Moldova, a fost sancționat de Departamentul Trezoreriei SUA pe 10 mai 2021, fiind acuzat de corupție și conspirație cu Rusia pentru a influența alegerile prezidențiale din 2020, pierdute în fața Maiei Sandu. Potrivit autorităților americane, Dodon și PSRM ar fi primit finanțare ilegală de la Moscova prin intermediul oligarhului Ilan Șor, bani folosiți pentru manipularea media, dezinformare și cumpărarea de voturi. Bătrîncea, fost vicepreședinte al Parlamentului, este unul dintre participanții prezenți la forumurile partidului „Rusia Unită” la Moscova. Iar Voronin, bătrânul edec comunist, rămâne legătura sentimentală cu Kremlinul, omul care încă visează la „frăția de nezdruncinat”. Un lucru este sigur: acest bloc nu are subtilități, liderii săi promovând federalizarea Republicii Moldova. Aceștia sunt politicienii care, asumat, iau în calcul integrarea în Uniunea Eurasiatică și resping parcursul european al Republicii Moldova.
• Blocul Alternativa (8 mandate) – condus de primarul prorus al Chișinăului, Ion Ceban, personaj cu multe legături de-a lungul timpului cu Partidul Comuniștilor (Voronin) și Partidul Socialiștilor (Dodon) din Republica Moldova. Oficial, se prezintă drept „echilibrat”. Neoficial, este văzut ca un jucător sofisticat al Kremlinului. România și țările din Spațiul Schengen l-au interzis deja pe teritoriul lor din motive de securitate, iar legăturile avute în campaniile sale electorale cu consultanții FSB i-au adus eticheta de „proeuropean de vitrină”.
  Echipa din spatele lui Ceban este la fel de brează:
  • Marc Tkaciuk, fost ideolog al Partidului Comuniștilor, consilierul personal al lui Voronin, un om care a studiat la Academia Rusă de Științe și – conform investigațiilor jurnalistice – a lucrat direct cu emisarii FSB, inclusiv Dmitri Loskutov, apropiatul lui Rogozin. Tkaciuk a promovat memorandumul Kozak din 2003, care ar fi transformat Moldova într-o colonie federalizată sub control rusesc. În noul mandat de parlamentar, cel mai probabil va reîncălzi aceleași idei sub eticheta unei „echilibrări” false între Est și Vest.
  • Ion Chicu, fost premier. A semnat acorduri cu Gazprom și Medvedev, a negociat credite preferențiale oferite de Moscova și a pledat pentru „menținerea legăturilor culturale” cu Rusia. Critic acerb al Maiei Sandu, el reprezintă continuitatea politicilor economice croite după rețetele Kremlinului.
  • Alexandr Stoianoglo, fost procuror general, celebru pentru eliberarea oligarhului Veaceslav Platon și pentru legăturile cu Ilan Șor. Înregistrările în care îl salută amical pe Platon – „Privet, Veaceslav!” – sunt deja legendare la Chișinău, iar vacanțele plătite de oamenii din anturajul lui Șor conturează portretul unui procuror care și-a pus instituția în slujba intereselor oligarhice.

Toți acești oameni fac din „Alternativa” mai mult decât un partid: o umbrelă politică a Kremlinului, sub acoperirea unor discursuri europene.

• Partidul Democrația Acasă (6 mandate) – Vasile Costiuc. Oficial, se declară unionist, fiind susținut acerb de George Simion. Dar trecutul îl contrazice: afaceri în Rusia și participarea la „conferințe ortodoxe” organizate de personaje suspectate de legături cu FSB, precum Alexandr Kondyakov. Numele lui Kondyakov – fost jurnalist la TASS, trecut prin KGB și apropiat al lui Vladimir Putin prin centrul Novocom – apare atât la Chișinău, alături de Voronin, cât și la București, în momente-cheie: în 2007 și 2012, înaintea celor două tentative de suspendare a domnului Președinte Traian Băsescu. Oficial, întâlnirile cu Tăriceanu, Stroe, Gușă sau Iliescu aveau o temă economică, dar presa noastră a vorbit despre o „filieră București-Moscova”. Astăzi, Kondyakov revine în actualitate prin legătura cu Costiuc, prezent la un eveniment organizat de acesta la Moscova în 2013. În plus, ascensiunea bruscă a lui Costiuc pe TikTok ridică semne de întrebare, fiind asociată cu rețele algoritmice similare celor folosite de propagandiștii ruși în România – desigur, exact după modelul lui Călin Georgescu. În fine, ca să nu mai lungim vorba, Costiuc este paradoxul perfect: unionist la microfon, dar cu un trecut în care Moscova apare ca un fir roșu imposibil de ignorat.
• Partidul Nostru (6 mandate) – Renato Usatîi. Populist cu un trecut puternic legat de afacerile din Rusia. La doar 26 de ani (!), în 2005, a devenit director al companiei VPT-NN din Nijni Novgorod, furnizor major pentru Căile Ferate Ruse (RZD), după ce se stabilise la Moscova în 2004, venind din cadrul Căii Ferate din Moldova. În câțiva ani a construit o afacere profitabilă care l-a impus ca om de afaceri proeminent, relație ce a culminat în 2013 cu numirea sa ca vicepreședinte al Uniunii Constructorilor Căilor Ferate din Moscova, la doar 34 de ani. A semnat acorduri cu LDPR-ul lui Jirinovski și a trăit ani buni la Moscova. Deși afirmă că a rupt legăturile oficiale și a renunțat la cetățenia rusă, Bălțiul – bastionul său politic – rămâne profund pro-rus, iar diaspora rusofonă continuă să-i aducă voturi. A devenit notoriu în campania electorală din 2014 după ce a amenințat că va transforma Ambasada SUA de la Chișinău într-un club de karaoke dacă diplomații americani „nu se vor purta cum trebuie”. Declarația, făcută la un miting pe 26 august 2014, a fost interpretată ca un gest populist anti-occidental, aliniat atunci cu pozițiile sale oficial pro-ruse, și i-a adus atât popularitate printre simpatizanții pro-ruşi, cât și critici internaționale. Ulterior, afirmația a fost reluată frecvent ca simbol al stilului său excentric și provocator, alături de alte propuneri absurde – precum ideea unui „Mare Zid Chinezesc” la granița cu România. Indiferent de ce va face de aici încolo, Usatîi va rămâne cu imaginea politicianului care vrea să pară independent, dar ale cărui legături cu trecutul nu-i vor lăsa probabil prea multă libertate de mișcare.

Ce urmează după această victorie

Mulți ar putea fi tentați să creadă că, după această nouă înfrângere, Kremlinul își va strânge bagajele și va renunța la Republica Moldova. Dar Rusia nu pleacă niciodată: preferă să-și schimbe masca. Lecțiile ultimilor ani arată că atunci când strategiile brutale eșuează, vine rândul subtilității. Iar următoarea stratagemă ar putea fi, de ce nu?, apariția unui partid „proeuropean” artificial – impecabil la nivel de imagine, cu lideri noi și tineri, sloganuri atent calibrate și o retorică democratică menită să câștige încrederea electoratului urban sătul până peste cap de crize și conflicte geopolitice.

Un astfel de proiect ar flutura cu naturalețe steagul Uniunii Europene, dar ar evita cu grijă temele incomode: corupția reală, reforma justiției și consolidarea instituțiilor statului. Ar fi un europenism de fațadă, nu de substanță – un altfel de cal troian, gândit să răspundă la suprafață așteptărilor Occidentului, dar să mențină în același timp în subteran canalele deschise pentru Moscova.

Adevărata întrebare este dacă societatea va reuși să facă diferența între un europenism autentic și unul frumos colorat, dar otrăvitor. Pentru că nu în afișe sau slogane se decide viitorul unei țări, ci în capacitatea alegătorilor de a-și recunoaște și respinge trădătorii atunci când în spatele lor se ascund aceleași scenarii vechi, reciclate de la Kremlin.

România, frontiera și emoția

Înainte de a închide capitolul acestui scrutin încununat cu un rezultat istoric pentru proeuropeni, aș vrea să împărtășesc un gând despre un om poate mai puțin cunoscut publicului larg: Victor Chirilă – de departe cel mai performant ambasador pe care Republica Moldova l-a avut vreodată la București. Victor este un om care în acești ani a lucrat discret, dar decisiv, pentru ca relația dintre cele două maluri ale Prutului să ajungă astăzi la cel mai înalt nivel posibil, iar recent, câteva dintre declarațiile sale au rezumat nu doar un obiectiv, ci și o emoție colectivă:
„Aș scoate frontiera care e un mare impediment pentru integrarea noastră economică, pentru producătorii noștri și pentru cetățenii care circulă și pierd foarte mult timp. (…) Cetățenii Republicii Moldova au votat nu doar pentru integrarea europeană, ci și pentru ca noi să fim împreună cu România, fără frontieră între noi, într-un spațiu economic, cultural și politic comun în Uniunea Europeană.”

Nu e doar o vorbă frumoasă spusă la televizor. Este dorința adâncă a două familii despărțite de un gard care n-ar fi trebuit să existe niciodată. Două neamuri care s-au privit mereu peste frontieră ca printr-o fereastră închisă, așteptând ziua în care cineva să deschidă geamul și să spună: „Gata, s-a terminat, puteți fi împreună!”

Și poate că aceasta e imaginea cea mai puternică după alegerile din Republica Moldova: o țară care a rezistat încă unui asalt rusesc și care, în același timp, începe să-și vadă viitorul acolo unde i-a fost mereu locul – alături de România, într-o casă comună numită Europa. Pentru că, dincolo de politică, e vorba despre ceva mult mai simplu: fireasca nevoie de a nu mai bate la ușă atunci când vrei să intri acasă.

Publicitate și alte recomandări video