Rețeaua lui Coldea și procesul lui Trump (1)

Mihail Hodorkovski a spus la un moment ceva memorabil despre justiție ca armă politică, cu trimitere la Rusia, lucru însă valabil și prin alte părți: „Nu conteaza cît ești de celebru, nu contează cîți bani ai sau pe cine cunoști… Contează doar cine te poate aresta”. În 2003 Mihail Hodorkovski, care deținea compania petrolieră Yukos, era probabil cel mai bogat om din Rusia. Însă Vladimir Putin, aflat atunci la primul său mandat de președinte, a decis să-l aresteze, pe de o parte pentru că acesta sprijinea structuri din societatea civilă critice la adresa Kremlinului, iar pe de alta pentru că dorea să-i preia compania. Sigur, motivația a fost lupta împotriva corupției.

A fost doar primul dintr-o listă de oligarhi, alături de Boris Berezovski sau Vladimir Gusinski, pe care Putin îi considera incomozi și a decis să-i distrugă. Yukos a fost dezmembrată, activele sale fiind preluate de corporația de stat Rosfnet, condusă de un apropiat al președintelui. Jurnalista americană de origine rusă Masha Gessen, consideră că procesul din 2003 a fost o adevărată „farsă”, o „un exemplu de procedură kafkiană”. Hodorkovski au fost eliberat 10 ani mai tîrziu, în 2013, cînd a fost grațiat de Putin, în urma unor presiuni internaționale în care fostul ministru de externe german Hans-Dietrich Genscher a jucat un rol important.

De altfel, sub stindardul luptei împotriva corupției, au fost lichidați financiar sau chiar fizic, adversari incomozi politic ai celor aflați la putere și prin alte părți ale lumii. Așa au procedat Xi Jinping în China, prințul de coroană saudit Mohamed bin Salman și din nou Putin care tocmai a eliminat cîțiva generali din conducerea armatei. Nu înseamnă neapărat că toți aceștia erau nevinovați însă atacurile făcute de regulă prin intermediul unei justiții obediente au fost selective, lupta împotriva corupției a fost doar un pretext.

Cum arată lucrurile în România? La începutul primului său mandat prezidențial, Traian Băsescu știa că de fapt nu deținea în mod real puterea. În perioada Adrian Năstase PSD practic absorbise statul. Se și vorbea atunci despre partidul stat, iar corupția era generalizată, cu mulți actori importanți practic intangibili. Așa că a decis să încerce să demanteleze această formidabilă rețea de putere utilizînd lupta împotriva corupției și structurile de forță din stat, în principal SRI. Numai că, atunci cînd scoți duhul din sticlă, pierzi controlul asupra lui, lucru pe cate l-a constat și fostul președinte personal mai tîrziu.

Așa s-a ajuns la utilizarea justiției ca armă politică pentru ca ulterior personajele din umbră, din rețeaua generalului Coldea, compusă din procurori, judecători, oameni din servicii plus jurnaliști de casă, să realizeze că există în paralel și apetisante oportunități de afaceri (exploatate mai ales după ce formal au ieșit din SRI). Mesajul evident nu a rămas doar la vîrf. Și prin țară au existat procurori care sub același paravan al luptei împotriva corupției fie și-au reglat conturile cu cei pe care nu îi agreau, fie au recurs la șantaj pentru a prelua afaceri.

Sunt astăzi voci, unele în mod vădit interesate, alte sincere, care spun că există pericolul ca, utilizînd ca pretext scandalul generalilor SRI, să se pună căluș luptei împotriva corupției. Pană la un punct este o temere legitimă. Desigur, apare imediat întrebarea dacă în sine lupta împotriva corupției la care am asistat ani de zile, sub mandatul Codruței Kovesi, pentru „asanarea morală a societății” după cum explica generalul Dumbravă atunci cînd a pomenit prima oară de „cîmpul tactic” din justiție în care se implica masiv SRI, a fost doar o farsă. Un răspuns definitiv e greu de dat, și asta este în sine ceva tulburător. Însă, ar fi probabil o greșeală să nu recunoaștem că au existat și destule rechizitorii și procese corecte, după cum există și mulți procurori și judecători onești.

Ca și la noi, pe vremea cînd generalii Coldea și Dumbravă manevrau în „cîmpul tactic” judecători, procurori și jurnaliști, pentru a elimina „ținte” politice sau de afaceri sub sloganul „nimeni nu este mai presus de lege”, auzim acum același lucru și peste Ocean. Deși mulți nu realizează asta, există unele similitudini. Relatările din mass media de la noi privind procesele lui Trump sunt adesea superficiale, lasă împresia că acolo se dă o mare luptă pentru dreptate. Însă o doză minimală de scepticism sănătos ar trebui să te facă se întrebi cum de toate aceste procese au fost lansate simultan, în plină campanie electorală, împotriva candidatului opoziției Republicane. Dacă s-ar întîmpla asta într-o altă țar,ă s-ar vorbi negreșit despre distorsiuni grave ale procesului democratic.

Într-un dialog pe podcastul Triggernometry, Alan Dershowitz, profesor la Harvard, un eminent jurist cu peste 50 de cărți publicate în materie de drept penal, spunea că americanii și-au pierdut încrederea în sistemul de justiție. Și, remarcă el, pe bună dreptate, dînd exemplu procesele intentate lui Donald Trump, în special cel inițiat de procurorul Alan Bragg, în cazul căruia spune că pur și simplu nu înțelege acuzațiile. Le consideră o gravă politizare a justiției cu consecințe foarte serioase. O amenințare la adresa unei instituții fundamentale într-o democrație.

Principalul mesaj al campaniei electorale a procurorului din Manhattan, Alvin Bragg, a fost, la fel ca și acela al Letitiei James, procuror de New York, cea care i-a intentat lui Trump un proces civil în care i-a imputat $464 milioane, a fost acela că “îl va prinde pe Trump”. Ambii sunt membri ai Partidului Democrat iar fiica judecătorului Merchan, care a prezidat procesul inițiat lui Donald Trump de către Alvin Bragg, este președinte al Authentic Campaigns, o firmă de consultanță politică cu sediul în Chicago care lucrează pentru Partidul Democrat, ai cărei clienți au strîns zeci de milioane USD de pe urma urmăririi penale a lui Trump. Judecătorul Merchan a făcut anterior donații pentru campania lui Biden iar unul dintre procurorii lui Bragg a primit anterior plăți de la Comitetul Național Democrat.

Alvin Bragg a dezgropat un caz de acum 8 ani, deschis și clasat atunci, pentru a extinde acuzații privind registrele de afaceri susținînd că falsificările au fost folosite pentru a acoperi presupuse infracțiuni de finanțare a campaniei electorale, plăți de bani pentru tăinuire, menite să ajute perspectivele electorale ale lui Trump.

Nu doar Alan Dershowitz ci și alții profesori de drept cu notorietate din Statele Unite, care nu sunt nici pe departe fani ai lui Donald Trump (Alan Dershowitz a menționat în cursul dialogului de pe Triggernometry că a votat întotdeaua cu Democrații, inclusiv cu Joe Biden în 2020), s-au declarat profund îngrijorați de imensul impact negativ al deciziei luate în instanță la New York, dincolo de simpatiile sau antipatiile vizavi de Trump: decredibilizarea severă a încrederii în justiție.

“Alvin Bragg a intrat în istorie – devenind primul procuror din istoria țării care a abuzat de funcția sa în speranța de a afecta un candidat la președinție din opoziție înaintea unor alegeri naționale”, se scrie și într-un editorial al publicației conservatoare National Review care este în mare măsură mai degrabă critică față de fostul președinte. “Într-un caz care va fi amintit în cele din urmă ca un exemplu de manual de urmărire penală selectivă, procurorul districtual din Manhattan a dat viață unei presupuse infracțiuni contabile care se prescrisese și, ca Merlin, a transformat-o în 34 de infracțiuni. Într-o conferința de presă susținută după ce juriul a dat verdictul Bragg a declarat că biroul său și-a făcut treaba fără „teamă sau favoruri”, un portret orwellian al unei urmăriri penale care nu ar fi fost niciodată întreprinsă împotriva cuiva care nu se numea Donald Trump sau dacă Trump nu ar fi candidat din nou la președinție”.

De o opinie similară este și Elie Hogan într-o publicație eminamente liberală, New York Magazine. “Acuzațiile împotriva lui Trump sunt obscure și aproape în întregime fără precedent. De fapt, niciun procuror de stat – în New York, în Wyoming sau oriunde altundeva – nu a acuzat vreodată legile electorale federale ca infracțiune de stat directă sau predicat, împotriva cuiva, pentru orice. Niciuna. Niciodată”. Adaugînd că “acuzațiile aduse lui Trump nu sunt doar neobișnuite. Ele par a fi concepute individual pentru fostul președinte și pentru nimeni altcineva”.

Chiar și cei care evită să formuleze astfel de opinii categorice, ca Ian Bremmer, președintele thick tank-ului Eurasia Group, un alt critic virulent al lui Donald Trump, realizează gravitatea situației atunci cînd spun că pentru jumătate din America verdictul este un prilej de bucurie în timp ce pentru cealaltă jumătate este o adevărată farsă. Însă e foarte probabil ca toți cei care jubilează să fie de fapt mai puțini și cei care cred că e vorba de o farsă să fie mai mulți, indiferent de maniera în care îl privesc pe Trump. S-a văzut de altfel imediat reacția după pronunțarea verdictului. Website-ul care preia donații pentru Partidul Republican și Donald Trump s-a blocat sub avalanșa de solicitări. S-au strîns $52,8 milioane în 24 de ore după ce Trump a fost condamnat, un total uluitor care reprezintă mai mult de jumătate din ceea ce s-a strîns în întreaga lună aprilie. Și ce e important este că practic mai toate sunt donații cu sume relativ mici, zeci sau sute de dolari, făcute de persoane individuale. Pe forumuri de discuție sunt mulți care au declarat că verdictul i-a scandalizat și i-a convins să-l voteze pe Trump, deși nu erau deciși să o facă. Însă, cu siguranță, sunt și independenți (aceștia sunt cei care vor înclina pînă la urmă balanța la alegerile din noiembrie) care vor proceda invers.

(Partea 2, în ediția de mâine)

Publicitate și alte recomandări video