Dacă ar fi să ne referim strict la statul moldovenesc aflat sub suzeranitate otomană, avântul economic a fost indus de acumularea unor factori favorizanţi: îngrădirea monopolului turcesc asupra produselor din spaţiul extracarpatic - ca urmare a păcii de la Küçüc Kainargi, liberalizarea comerţului Principatelor - în urma păcii de la Adrianopole (1829), când a fost asigurată navigaţia sub pavilion propriu pe Dunăre, Marea Neagră şi strâmtori, care a antrenat dezvoltarea atât a comerţului cu produse cerealiere şi lemn, cât şi a producţiei agricole şi a meşteşugurilor. Chiar înlocuirea domniilor fanariote cu cele pământene a imprimat scăderea influenţei greceşti în administraţia şi economia statului. Ca urmare, negustorii greci lasă din ce în ce mai mult locul celor autohtoni şi mai ales evreilor. Astfel, dependenţa economică a Moldovei faţă de Poartă se reduce simţitor. Desfiinţarea vămilor interne, organizările administrative mai ordonate, mai ales după 1831-1832, au contribuit la dezvoltarea economică a Moldovei, dezvoltare care se va repercuta cu deosebire asupra componentelor urbane (mai reziliente!) ale sistemului de aşezări.

Frâna distanţei rămâne mare şi relativ constantă pe parcursul întregii perioade, nici o revoluţie tehnologică remarcabilă în ceea ce priveşte mobilitatea nefiind implementată în acest interval. Doar serviciile de poştă au devenit ceva mai eficiente, dar pentru marea majoritate a populaţiei viteza de deplasare a rămas una foarte scăzută. Într-o zi se puteau parcurge aproximativ 40 de kilometri, plus sau minus câţiva kilometri, în funcţie de condiţiile naturale ale spaţiului tranzitat (în principal!). Dacă între originea şi destinaţia călătoriei se interpuneau pante mari, bariere hidrografice importante sau zone mlăştinoase, etapa diurnă de călătorie se diminua consistent, ajungând şi până la 30 de km pe zi (etapa dintre Adjud şi Tecuci, de exemplu).

Deşi distanţa-timp între vechile centre urbane ale Moldovei rămâne neschimbată pentru majoritatea populaţiei, prin apariţia şi generalizarea relaţiilor de tip capitalist, ce au determinat şi îndesirea reţelei de centre de polarizare (tărguri), se impun condiţiile unei competiţii teritoriale reale între acestea. Aşa cum menţionam în textul anterior, apar din ce în ce mai evidente diferenţele cantitative şi (mai ales!) calitative la nivelul funcţiilor centrelor urbane ale vremii atât în ceea ce priveşte comerţul (pe tot parcursul perioadei, funcţie discriminantă principală a componentelor urbane ale reţelei de aşezări), cât şi în ceea ce priveşte celelalte activităţi economice şi sociale non-agricole: cele productive (meşteşuguri), administrative, iar către a doua jumătate a intervalului, cele de servicii, precum învăţâmântul şi sănătatea.

Această evoluţie, ce a dus şi la o creştere a ecartului dintre aşezările urbane, a imprimat apariţia unor substructuri teritoriale zonale - care depăşesc nivelul scalar local. Urmărind în paralel evoluţia demografică a târgurilor, cu evoluţia diversificării activităţilor comerciale, a creşterii importanţei activităţilor productive (mori, ateliere ce fabricau produse diverse etc.) sau înzestrarea cu servicii, observăm că se impune un prag critic al populării centrelor urbane necesar depăşirii statutul de loc central elementar şi trecerii acestora pe un palier funcţional superior, într-o zonă intermediară a sistemului urban. Pragul pare a fi de minim 3500-5000 de locuitori, fiind determinat şi de dimensiunea şi densitatea aşezărilor rurale din imediata proximitate (situate până la 10-15 km, în linii generale). Intrarea din ce în ce mai multor aşezări rurale în ecuaţia polarizării urbane reprezintă un reper clar de modernitate a structurilor teritoriale ale epocii.

Dacă 18 târguri, cât avea Moldova apuseană în 1774, însemna faptul că o bună parte a aşezărilor rurale se găseau în afara izocronei de 24 de ore spre cel mai apropiat târg, cele 67 de târguri din 1859 (mai multe decât aşezările urbane ale prezentului) însemnau din perspectiva serviciilor comerciale un pavaj teritorial complet - mai puţin în zona montană, mai slab populată. Aproape toţi locuitorii rurali ai vremii localizaţi în zona subcarpatică sau de podiş şi câmpie puteau să ajungă la târg să-şi vândă marfa şi să se întoarcă acasă în aceeaşi zi. 

În funcţie de creşterea densităţii târgurilor, dar şi de evoluţia centrelor urbane spre palierele sistemice superioare (intermediare în raport cu oraşul primat al sistemului urban moldovenesc - Iaşul), putem identifica doua subperioade în acest interval de 85 de ani: prima subperioadă se etalează între finalul de secol al XVIII-lea şi până la finalul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea – marcată fiind de Pacea de la Adrianopol, iar a II-a se suprapune ultimilor trei decenii ale intervalului, până la Unirea din 1859.

Prima subperioadă poate fi considerată ca fiind una a emergenţei structurilor christalleriene (de la W. Christaller - vezi prima parte a seriei). Se caracterizează prin modernizarea structurilor teritoriale nordice al Moldovei - în linii generale, suprapuse ţinuturilor Hârlău/Botoşani, Suceava (partea din vechiul ţinut rămasă în componenţa Moldovei) şi Dorohoi. Modernizarea acestui areal, strâns legată de relaţiile cu Imperiul Austriac, s-a realizat prin îndesirea reţelei urbane, dar mai ales prin creşterea urbană pe care a înregistrat-o Botoşanii, ce devine primul centru urban intermediar al Moldovei, dar şi din arealul întregii Românii extracarpatice.

Cea de-a doua subperioadă impune generalizarea structurilor de tip christallerian la nivelul întregului teritoriu al Moldovei apusene. Alături de Botoşani, ce s-a instalat confortabil de la debutul secolului al XIX-lea pe poziţia secundă în sistemul urban, cele mai consolidate oraşe intermediare devin Galaţi şi Bârlad. În ajunul unirii mai multe oraşe fac pasul către zona intermediară a ierarhiei urbane. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi